kaleidoscop cu haruki murakami *sputnik sweetheart*

astăzi o să vă povestesc cum se construiește un caleidoscop.

mai întâi și mai întâi trebuie să primești un caleidoscop și să-l prețuiești, la fel ca pe omul de la care l-ai primit.
mai apoi, să vrei să faci cadou câte unul tuturor celor pe care îi prețuiești.
mai apoi, să vrei să faci unul de mână și să nu-ți tocmai iasă.
mai apoi, să ai o încercare dezastruoasă cu încă unul.
și apoi, să uiți de toate și să-ți vezi de treabă.

* * *

Instead of things I'm good at, it might be faster to list the things I can't do. I can't cook or clean the house. My room's a mess, and I'm always losing things. I love music, but I can't sing a note. I'm clumsy and can barely sew a stitch. My sense of direction is the pits, and I can't tell left from right half the time. When I get angry, I tend to break things. Plates and pencils, alarm clocks. Later on I regret it, but at the time I can't help myself. I have no money in the bank. I'm bashful for no reason, and I have hardly any friends to speak of. [...] However, I can touch-type really fast. I'm not that athletic, but other than my mump, I've never been sick a day in my life. I'm always punctual, never late for an appointment. I can eat just about anything. I never watch TV. And other than a bit of silly boasting, I hardly ever make excuses. Once a month or so my shoulders get so stiff I can't sleep, but the rest of the time I sleep like a log. My periods are light. I don't have a single cavity. And my Spanish is ok.

* * *

și mai apoi te duci într-o galerie de artă unde te răzgândești s-o vizitezi chiar după ce ai intrat.
-pasul ăsta e obligatoriu-
cobori în gift shop pentru că au chestii colorate si acolo găsești o cutie pe care dai exact £6.50. nu spui nimănui, dar ești extaziat.

* * *

"You know," said Sumire, and let a delicate pause intervene - like an old gatekeeper closing the railway-crossing gate with a clatter just after the train bound for St. Petersburg has passed by - "it's really silly to say this, but I'm in love."

* * *
acasă, trebuie să desfaci cutia. în cutie nu e mare lucru.
cercuri, dreptunghiuri cu chipul tau pe ele, litere și scheme.


       

* * *

I folded my hands behind my head and watched Sumire as she slowly yet eagerly devoured her cake. From the small speakers of the coffee shop Astrud Gilberto sang an old bossa nova song. "Take me to Aruanda", she sang. I closed my eyes, and the clatter of the cups and saucers sounded like the roar of a far-off sea. Aruanda - what's it like there? I wondered.

* * *

oglinda se asamblează în triunghi și se probează. dacă imaginea care se vede nu mai are legătură cu logica zilnică, e bine. dacă nu, mai probează.

* * *

"You feel okay?"

"I'm fine. As fine as the Moldau River in spring."

* * *

se caută mărgele rătăcite pe sub fotolii, mărgele rătăcite din coliere, pene, ouă, frunze de nuc. tot ce poate fi înghesuit în câmpul vizual.

se închide, se amestecă bine, se sărută și se probează în lumina de la apus.

       

se dăruiește.

altfel, ce sens mai are toată călătoria?

* * *

Sumire sighed, gazed up at the ceiling for a while, and lit her cigarette. It's pretty strange if you think about it, she thought. Here I am in love for the first time in my life, aged 22. And the other person just happens to be a woman.

fragmente în engleză, din Sputnik Sweetheart a lui Haruki Murakami, cadou de la Fana

sound of silence. interviu cu Mihnea Blidariu

Aveam 12 ani. Am citit o carte, atunci. Se vorbea acolo de al treilea război mondial, de potop, de încleștări în univers. De cataclisme și de bombe. De ucideri în masă. De disperare, de deznădejde, de oameni care aleargă din calea inevitabilului. Cineva prevestea că toate astea urmau să vina într-un timp foarte scurt.

Aveam 12 ani când m-am gândit, pentru prima oară, la sfârșitul lumii. La moartea noastră, a umanității. La moartea mea. Asta m-a speriat cel mai tare.

Cineva din casă cumpărase o casetă cu Simon&Garfunkel.
Aveam 12 ani, ascultam Simon&Garfunkel și mă gândeam la moarte. Plângeam a disperare și deznădejde.

* * *

După o reprezentație, cel mai trist e să nu vorbească nimeni despre ce-a văzut.

* * *

E noapte. Plouă. Șoseaua e plină. În oraș, toată lumea a ieșit din locuințele proprii și a luat cu asalt șoselele, în mașini sau pe jos. Lumea gonește, oamenii se împing, se calcă în picioare și trec mai departe fără să se uite în spate. Se circulă în aceeași direcție pe ambele benzi. Nimeni nu mai intră. Se gonește, în disperare, înspre ieșirea din oraș. Aleargă afară din oraș, aleargă de moarte. Dar moartea e deja peste tot. Iluzia libertății și speranța salvării îi țin în mișcare. Plouă torențial, e noapte, e vuiet și tânguială amară.

Pe străzi, animale. Printre oameni, animale care pândesc și atacă prada. De parbrizul mașinii în care mă aflu se lipește un fel de barză cu pene colorate care lovește cu violență cu ciocul în geam. Ca o jucărie stricată. Animalele au inundat străzile cu pene și țipete. Oamenii au inundat străzile cu frică și bocete. În spatele mașinii, un camion încărcat cu alte bestii. Sunt ființe pe care nu le-am văzut niciodată. Sunt ființe care nu mai trăiesc de mult. Sunt dinozauri, sunt păsări, sunt reptile. Au dinți imenși. Frica și panica e tot mai mare.

Gonim pe străzi, ca bezmeticii. În fața mașinii, un individ a renunțat. S-a oprit în stradă și privește în gol, cu umerii căzuți și fața tumefiată. O frână bruscă și îl evităm la milimetru. Mă uit în spate. Una din bestiile din camion îl înhață de cap. Alta îl apucă de picioare. Bestiile îl rup în două. Tragem mașina, ne adăpostim între copaci, undeva. Adormim osteniți, epuizați, cu frica zvâcnindu-ne în piept. Ultimele secunde din lume ni se scurg printre pleoape.

Dimineața, însă, ne trezim. Pornim înspre șosea, cu inima strânsă. Nu e nimeni. Nu mai e nimeni. Șoseaua e udă, frunzele sunt ude. E ud și luminos. Lăsăm mașina și o pornim pe jos. Călcăm în bălți în care se oglindește cerul. E pustiu. Nici eu, nici amicul meu nu scoatem un sunet. Nici eu, nici amicul meu nu ne privim in ochi.

Suntem singuri și e o liniște de mormânt.

* * *

Mamă. Ești bine? Am visat aiurea... prostii... Sfârșitul lumii.. de-astea. Mâine mă-ntorc acasă. Am grijă, o să am.

* * *

Sfârșitul lumii a luat cele mai înspăimântătoare forme. Valuri imense, potop, îngheț, incendiu. Toate nenorocirile naturii, peste noi. Toate însoțite de disperare, țipete, deznădejde și o frică adâncă, mai puternică decât rațiunea sau orice impuls optimist. M-am gândit: dacă e s-o mierlim toți deodată, nu se poate decât într-un singur fel. Terifiant.

Și-apoi am dat de Playlist. O carte despre sfârșitul lumii: un meteorit care lovește pământul și... gata.

Cartea lui Mihnea Blidariu, Mihnea de la Luna Amară, Mihnea, autor a două volume de poezie, Mihnea, literarul, e cu cântec. Un sfârșit al lumii cântat în forță, 19 piese pentru 19 povești, ai căror protagoniști suntem chiar noi. Societatea.

Un meteorit care lovește pământul VS. omoruri în plină stradă, împușcături la semafor, violuri, învieri în direct, politicieni murdari, vedete de mahala, crime, crime, mizerie umană. Care-i adevărata apocalipsă pe care o prevestești, Mihnea?

Adevărata apocalipsa a început de multă vreme și românii înaintează în ea cu mare frenezie și ignoranță, suflând în vuvuzele și chiuind pe manele. Adevărata apocalipsă este moartea iubirii, sfârșitul bunătății umane și instaurarea unui regim social obsedat de tinerețea veșnică, sex, bani și individualism extrem.

Faci referire la foarte multe personaje reale aparținătoare societății românești de azi. Atitudinea ta față de ele e cel putin dezaprobatoare. Pe unii ni-i expui nud, iar pe alții chiar îi fugărești  în șuturi. Merită să ne batem capul vorbind încontinuu despre exemplele negative?

Da, merită. 45 de ani totul ni s-a prezentat în roz: supra-producție, supra-individ, supra-sistem, fericire maximă, tovarăși, în zbor spre viitor! Și totul era o minciună oribilă. Apoi, încă 20 de ani am fost amețiți și mințiți de promisiuni, viziuni, planuri, specialiști, foști securiști, hoți, corupți și așa mai departe. Cu toții ziceau că va fi bine, că este bine, sau chiar că a fost bine. Într-un asemenea fals pozitivism demagogic, mă scuzați dacă aleg să caut negativele adevăruri…

Greață, ură, umanitate, înviere, dragoste. Ultimul track al romanului tău, On the turning away, e povestea resemnării, a acceptării înfrângerii. Monstrul a fost învins de dragoste. Asta e? E așa de simplu? Iubirea e singurul lucru care ne face oameni?

Da, iubirea e singurul lucru care ne face oameni. “Unde dragoste nu e, nimic nu e”, nu am spus-o eu, a spus-o Marin Preda, un geniu, pentru mine. Fără iubire, oamenii pot fie să redevină animale, fie să devină mașini.

Mă întreb, oare, unde se grăbesc toți românii? Răspuns: se grăbesc să trăiască. Tu unde te grăbești

Eu nu mă grăbesc nicăieri. Mai ales că sunt înconjurat de ardeleni și, se stie – ăștia chiar nu se grăbesc nicăieri…

Am obosit extrem de tare. Sunt aproape de limită și, odată cu mine, acea minoritate care are posibilitatea de a face ceva, de la revoluție la grevă și de la carte la festival. Și când ajungi la limită… ce se întâmplă? Ai variante: renunți (te sinucizi/pleci/te blazezi/devi invizibil social) sau o iei de la capăt (carte/muzică/festival/revoluție/grevă/luptă). Sau ai tu alta mai bună?

Da, clar: să explodezi. De ce să renunți? De ce să o iei de la capăt? Ai dus lucrurile până la un punct, vezi că rezultatul nu apare, atunci explodează! Sari în sus, urlă, lovește, dinamiteaza, du totul cu un nivel mai sus. Pentru mine limita e locul unde totul poate începe, nu unde se termină…

Toată lumea știe că binili învinge. Depinde de pe care parte a binelui privești.

Să mor dacă am înțeles ce ai vrut să spui cu asta! Există mai multe părți ale binelui?...

Da! Nu…?

* * *

Am 25 de ani și pot să spun acum că cel mai înspăimântător sfârșit e acela în liniște. În resemnare. Cu capul plecat. Nicio reacție. Nicio intenție. Nicio emoție. Ce sfârșit mai tragic decât acesta poate avea umanitatea?

Ușile se închid, nimeni nu mai salută. În teatru, nu e nimeni. Nici spectatori, nici actori, nici tehnicieni, nici măcar scaunele sau scena. Cortina – dispărută. Teatrul e un schelet gol sprijinit pe o scoarță mută. Nu găsesc nicio privire în care să mă sprijin, sunt toate fixate în pământ, obosite. Oamenii se smulg din îmbrățișări și nu-și dau nicio explicație. Se părăsesc și nu-și dau nicio explicație. Trăiesc fără nevoi, fără explicații.

Ăsta e sfârșitul lumii. O simfonia mută a înstrăinării.


Mihnea! Se poate fără muzică?

Niciodată.

publicat în LeCtura #3

8:02

ies din aeroport, ceaţă şi parfumul oraşului. ceaţa porneşte de la marginea aeroportului. suntem ca într-o bulă
ajung la autobusul care mă duce la gară tocmai la timp, tre sa ajung la hauptbahnhof. un tip întreabă ceva în germană câtă vreme eu aştept restul de la soferul jovial. are un tricou galben, fâş şi şapcă de baseball. pe tricou, 6 litere din logo se ivesc în partea dreaptă cum mă uit la el, partea lui stângă, cum se uită la mine. cu litere roşi, b-e-r-g-e-n-b. binecuvântarea iphoneului. scot telefonul să-l pozez, dar deja se îndreaptă spre autobusul care soseşte în spatele celui în care sunt. câtă vreme notez gândurile, şoferul întreabă amabil hauptbahnhof, iar fink zdrăngăne cu zor în urechi, imaginându-şi ce ar face cu un milion. am pornit spre hauptbahnhof.

8:22
casele şi străzile îmi aduc un pic a oraşelele de lângă orleans, e dimineaţă, pace şi linişte, pare a fi duminică. trei mini la două străzi. o femeie la joggingul de dimineaţă şi mă gândesc că experienţa a început perfect. linişte şi pace

9:39

cafea la starbucks. încă e linişte şi pace. am firimituri peste tot, am tren la 10.52 şi tipii seamănă cu till lindemann. dortmund e adorabil şi călătoria la berlin tocmai a urcat pe lista priorităţilor.

11:00

în trenul care (într-un final) mă lasă la amsterdam fac fotografii la afisajul electronic pe care scrie destinaţia (şi care nu iese în foto). mă întorc spre peron unde stau doi copii şi un bărbat pe o bancă. îmi place lumina dimineţii de pe ei. îi pozez şi aud din dreapta mea, de la un cuplu de nemţi la vreo 60 de ani, cu mini-rucsaci în spate nicht €%#*gessen. sorry? îi intreb cu uşor accent britanic. no photos of people. it is forbittenin in the whole world. no photos, în timp ce ei îşi scot partea de jos a pantalonilor ataşată cu fermoar. au pielea albă şi bocanci de piele maro, identici.
trenul porneşte. 10:52. fix.

12:49
la graniţa cu olanda, cai. un cal frumos, blând, cu coamă galbenă, într-o poiană largă. pe tot drumul, cai şi mori de vânt. nachste station, enschede. s-a înorat, stă să plouă.

13:00
un cer cum n-am mai vazut, în gară. fulgeră în depărtare, în olanda. în spate, senin. gara e parcă pe graniţă. mă uit la ceas când uniformistul fluieră a 12:56. e 23 august, am şi uitat. plouă de-a binelea şi nu ştiu ce e mai încolo de copacii de-afară. schimb trenul, din nou.

tgm vs. glastonbury 2011. post despre muzică

când merg la concerte niciodată nu știu la ce să mă aștept.
așa că din precauție și ca să nu regret că am pierdut timpul cu porcării, îmi zic c-o să-mi placă. și-mi place.

muzicienii de aseară au fost ghiduși.
un trio ghiduș: pusztai antal - chitara. asztalos 'aszti' zsolt - percuție. botos gyula - chitara. pusztai, serios și sobru, implicat, dar reținut. aszti vine cu multa energie și îl completează. botos (cămașă roz) e neastâmpărat, se mișcă în scaun, stă aplecat pe chitară. are mânecile de la cămașă suflecate. îi place câte o notă, se bucură, inventează. ridică din sprâncene și îmi dă impresia că regulile nu-s pentru el. ochii îi caută mereu privirea lui pusztai, care-i ține mai tot timpul închiși. primul contact vizual dintre ei e minunat. botos cântă concentrat pe chipul lui pusztai, acesta deschide ochii, aprobă din cap, botos e fericit. îmi aduce aminte de zsolt și felul lui de a se implica când cântă.

când sunt toți trei pe scenă, pusztai e la mijloc. ceilalți doi se caută unul pe celălalt, aszti pare că improvizează încontinuu, se distrează și unul și celălalt, se încurajează reciproc. pusztai e tata, ei copiii. din când în când, pusztai deschide ochii. cei doi îl văd și așteaptă o reacție, ca și când au făcut o prostie și urmează să fie certați. pusztai face o mică improvizație, semn că totul e în regulă. reținut nu înseamnă rigid.

la fiecare final aplauzele sunt mai intense, mai sincere.
trei bisuri.
mă bâțâi în scaun pe ritm, șușotesc cu fabi. oamenii vor merge acasă și vor spune că au fost la un concert mișto, doar că erau două care s-au distrat tot concertul. sigur erau românce.

am ținut tot concertul palmele deschise, ca să aibă muzica pe unde intra.
habar n-am cum se întâmplă, când se întâmplă, dar îmi dau seama când se-ntâmplă. e muzică.



bine... autismul lui thom yorke e altceva. el e cap de radio.


* * *

festivalul internațional de chitară clasică harmonia cordis.
radiohead live at glastonbury festival iunie 2011.

a thought on thinking

Am găsit un citat al lui Albert Einstein într-o carte care se cheamă The 4-Hour Workweek. L-am căutat pe net și i-am dat copy/paste. Sunt singură că Einstein nu s-a exprimat în engleză, dar nu știu germană. mi-e lene să-l caut în ro sau să-l traduc. Autorul cărții în care am găsit citatul ar spune că toată introducerea pe care am făcut-o are zero eficiență și că mi-am pierdut 4 minute din viață scriind-o. Eficient ar fi fost să torn direct vorbele, fără nicio introducere.

Nu sunt eu prea eficienta. Fiecare cu principiile mă-sii. Cartea e de citit, de luat de acolo ce-i nevoie. E plină de citate haioase și sfaturi eficiente.


Reading, after a certain age, diverts the mind too much from its creative pursuits. Any man who reads too much and uses his own brain too little falls into lazy habits of thinking.



Don't think too much and tell me what you think.
Listen to Radiohead in between.

prima minciună

e ora 4 e vară tricoul îmi e lipit de spate sunt transpirată leoarcă e căldură, nimic altceva n-am alergat sau exagerat cu activitățile fizice cred că pur și simplu copiii asudă abundent sau poate doar eu.

e ora 4 și 10 roxana bate mingea pe bucata de asfalt pe care unchiu vasile, tac’su, își pune mașina când se întoarce de la servici. e cald fiindcă e vară e august nici urmă de nor pe cer și vița-de-vie din curte nu acoperă peste tot. aici unde roxana bate mingea și eu, alina și florinel ne uităm la ea, deloc.


e ora 4 și 25 cursa tocmai s-a oprit în fața porții, aici are stație, poate au venit mama și tata, să-mi facă o surpriză, mereu mă gândesc la asta când aud cursa și dincolo de poartă nu se vede, fiindcă e mare, cu boltă. așa e în satele săsești. la geamuri au obloane și porțile ascund de ochii vecinilor vița-de-vie, mașina și nepoții.

e ora 4 si 29 inima începe să-mi bată tare mă ridic în picioare și cer mingea de la roxi, roxi mi-o dă și scoate elasticul făcut din ciorapi tăiați și înnodați o întreabă pe alina dacă joacă alina zice da, alina și florinel țin elasticul florinel e mic și roxana e mare sare sus elasticul e bună și nici nu prea trișează.

bat mingea roxana numără alina numără florinel fluieră soarele dogorește nici o adiere îmi doresc ca vara să nu se termine niciodată și mama și tata să intre amândoi în concediu
acum.

* * *

În cameră e răcoare. E camera răcoroasă în care dupămesele sunt tăcute. Moșu își răsfoiește ziarul din când în când. Două muște se tachinează. Între ele, respirația mea. Stau în pat, acoperită cu plapuma. E vară, dar în plapuma lu’ buni din camera răcoroasă e ca într-un bazin cu apă amorțită. Stau în pat cu ochii închiși. Se doarme de după masă, în casă la buni și moșu.

În curte aud pași. Inima îmi bate cu putere și mă foiesc, fără să vreau. O dată. Încă o dată. Încerc să mă liniștesc. Îmi ascult respirația, ascult ciondăneala muștelor și zgomotul de cauciuc izbit de asfalt de afară. Nu mai pot și mijesc un ochi și îl văd pe moșu care se uită la mine. Închid iute ochiul și îmi țin respirația până număr la 10. Degeaba, mă foiesc iar și îl aud pe moșu cum râde. Roșesc până în vârful urechilor și știu că mă vede și atunci deschid ochii și-i zic moșule n-am dormit deloc mă gândesc numa și numa la minge o să dorm mâine toată ziua dacă mă lași azi să mă duc în curte la minge promit că nu-i spun lu buni ca să nu te certe te rog și nici lu mami și tati.

Moșu râde și în timp ce eu sar din pat direct în hainele de joacă îmi spune da’ nimic lu’ buni, da?

Cobor scările în fugă, câte două.

E ora 4 și 10 roxana bate mingea pe bucata de asfalt pe care unchiu vasile, tac’su, își pune mașina când se întoarce de la servici. I-o cer, mi-o dă și inima îmi bate tare. Roșesc. Transpir.

* * *

parțial în LeCtura nr. 3

down on earth

Something must be ridiculously wrong because the more I think about me, the more I see illness and lack of any will.

And then I look at photos of ill people. And what I see is this will to live bursting violently out of the screen, immersing the whole building into a frenzy. All the people get out of their apartments and run up to the top floor, where there’s an empty space, no windows, no walls, no furniture. A huge space expanding all over town, touching every building. People race to get to this huge empty space intoxicated with good sense, freshness and will to live and as they get there, one by one, they take out their jackets and put them on the floor. Then their shoes, then their trousers, skirts, shirts, ties. Put their briefcases on the floor and stand facing one another in their underwear. Then one by one they fall to the ground. This huge empty space is now intoxicated with life and people are dying from it, one by one.
Down on earth, ill people hope for one more breath.


See my skinless body as a refelction of my soul.
See my boneless body as a reflection of my soul.
See my blind eyes as a reflection of my soul.
See my meaningless words as a reflection of my soul.
See me as I am.
Soulless.


breathe air into this empty lungs.
as dead as a porcelain doll.