Stimate domn Romeo P.,
În răstimpul care a trecut de la prima mea scrisoare și până
acum, când m-am decis să vă scriu din nou, s-au strâns câteva gânduri pe care
aș vrea să vi le comunic. Ne-răspunsul dumneavoastră la prima mea scrisoare îl
iau ca atare. Un ne-răspuns e un ne-răspuns și nimic mai mult. Continui, deci, cu
gândurile mele.
Primul meu gând către dumneavoastră este: nu există nimic
mai frumos pe lumea asta ca florile de liliac. Poate doar culoarea ochilor
dumneavoastră când îi inundă soarele.
Al doilea meu gând către dumneavoastră este: nimic mai
frumos ca parfumul florilor de liliac în mai. Poate doar mirosul pielii
dumneavoastră când vă treziți dimineața devreme.
Al treilea meu gând către dumneavoastră este: nimic mai
frumos ca felul în care stau înciorchinate florile de liliac printre frunze.
Poate doar gura dumneavoastră strivind boabe mari de struguri în vie.
Știu că înciorchinat nu e un cuvânt, dar nici
îndrăgostit nu pare să fie și, totuși, lumea îl înțelege și mai știți ce, sunt
unele fete care chiar plâng din cauza lui.
Al patrulea meu gând către dumneavoastră este: nimic mai
frumos ca frunzele moi de liliac. Poate doar felul în care hohotele de râs vi
se rostogolesc fin printre dinți până pe pajiștea din spatele casei, până la
pârâu, până la dealul cu maci, până la spicele de grâu, până la cerul albastru
și apoi înapoi, până la brâu, la pârâu și iar la mine-n brâu.
Nu știu, stimate domn Romeo P., dacă ați privit vreodată un
liliac înflorit așa cum mă uit eu la el de când v-am întâlnit. (Vă rog să-mi
iertați rimele, dar nu știu destule cuvinte ca să evit să se potrivească între
ele.)
Nu știu, domnule P., ce vedeți când vă priviți în oglindă. Vă
numărați firele de păr din barbă? Vă aranjați mustața secuiește? Vă ștergeți
din riduri cu degetul arătător? Vă picurați albuș peste firișoarele roșii? Vă citiți
viitorul în ochi? Pe mine mă vedeți?
Mi-ar plăcea să-mi răspundeți la aceste întrebări și la
multe altele deși mai mult mi-ar plăcea să vă crească flori de liliac din palmă
de câte ori duceți mâna la frunte, ca să vă alunge gândurile negre.
Bineînțeles, voi înțelege dacă nu, mai ales că nu e ușor să
faci liliacul să crească din palmă.
Gândul meu ultim către dumneavoastră este: cred că sufletul
are culoarea galbenă, pentru că așa e și miezul florii de liliac și dacă e așa,
înseamnă că așa trebuie să fie.
A dumneavoastră supusă indiferent de,
Hana
