dimineaţa,
cuvintele îmi veneau cu mult mai greu în gură.
vocabularul era adormit la umbră
între mărul roşu şi cel azuriu.
limba română
stătea strâns lipită de sânul meu.
îi lua ceva timp să se dezmeticească, să se îmblânzească şi să se deşire.
în prune, nuci, pere şi mere, viermi.
pe masă, cafea, firimituri şi viespi.
din ochi îţi spuneam că soarele îţi bate în frunte şi că-ţi şade bine aşa, imperfect şi amabil.
după asta
limba română îmi redevenea amică.
şi îţi spuneam 'dă-mi te rog zahărul mulţumesc.'
Un comentariu:
Frumos, pentru un matineu...
Trimiteți un comentariu