[MILAN KUNDERA] *ignoranta* /trei

* * *

* Sa zicem ca viata unui om e lunga de optzeci de ani. Ne concepem si ne organizam viata pentru aproximativ aceasta durata. Este un lucru stiut de toti, dar putini isi dau seama de numarul de ani care ne este dat nu e un simplu dat cantitativ, o caracteristica exterioara (ca lungimea nasului sau culoarea ochilor), ci intra chiar in definitia omului. Daca cineva ar putea trai, in plina putere, de doua ori mai mult, sa zicem o suta saizeci de ani, acela nu ar mai apartine aceleiasi specii cu noi. Nimic nu ar mai fi la fel in viata lui, nici iubirea, nici ambitiile, nici sentimentele, nici nostalgia, nimic. Daca un emigrant, dupa douazeci de ani traiti in strainatate, s-ar intoarce in tara natala vand in fata inca o suta de ani, el nu ar mai simti emotia unei Mari Reintoarceri: pentru el nu ar mai fi, probabil, o revenire, ci doar un ocol, unul din multele facute pe lungul parcurs al existentei.
Insasi notiunea de patrie, in sensul nobil si sentimental al cuvantului, e legata de relativa scurtime a vietii noastre, care ne ofera prea putin timp ca sa ne atasam de alta tara, de alte tari, de alte limbi.
Relatiile erotice pot umple intreaga viata adulta. Daca insa aceasta ar fi cu mult mai lunga, nu s-ar toci dorinta, din cauza monotoniei, cu mult inainte ca puterile fizice sa scada? Caci exista o diferenta enorma intre primul, al zecelea, al o sutalea, al o mielea sau al zece-mielea coit. Care e limita dupa care repetitia va deveni stereotipa, daca nu grotesca si chiar imposibila? Iar depasind aceasta limita, ce va deveni relatia de iubire intre un barbat si o femeie? Va disparea? Sau, dimpotriva, faza sexuala a vietii lor va fi considerata de amanti o preistorie barbara a adevaratei iubiri? Sa raspunzi la aceste intrebari nu este mai usor decat sa-ti imaginezi psihologia locuitorilor unei planete necunoscute.
Notiunea de iubire (de mare iubire, de iubire unica) s-a nascut si ea, probabil, din limitele stramte ale timpului care ne este dat. Daca acest timp ar fi nelimitat, ar mai fi Josef atat de legat de sotia lui moarta? Noi, care trebuie sa murim atat de devreme, nu stim nimic despre asta.

* Imi imaginez emotia a doua fiinte care se revad dupa ani. Candva, au avut o relatie, drept care se cred legate prin aceeasi experienta, prin aceleasi amintiri. Aceleasi amintiri? Aici incepe neintelegerea: din intalnirile lor, pastreaza doua-trei mici secvente, dar fiecare pe ale lui; amintirile lor nu seamana; nu se suprapun; chiar si cantitativ, nu sunt comparabile: unul isi aminteste de celalalt mai mult decat isi aminteste celalalt de el; pentru ca, mai intai, capacitatea de a memora difera de la un individ la altul (ceea ce inca ar fi o explicatie acceptabila pentru fiecare dintre ei), dar si (iar asta e mai greu de admis) pentru ca nu au, unul pentru celalalt, aceeasi importanta. Cand Irena l-a vazut pe Josef la aeroport, isi amintea fiecare detaliu din trecuta lor aventura; Josef nu-si amintea nimic. Din capul locului, intalnirea lor avea la baza o inegalitate nedreapta si revoltatoare.

*vis*

* Am adormit spre dimineata, plina de dezamagire furibunda, gata sa ma iau la tranta cu amintirile si sa le sfarm in mii de petale de crizanteme galbene. Am adormit sperand c-o sa visez, ca toata furia si dezamagirea sa se spele in vis, ca dimineata sa ma trezesc ca dintr-o lunga amnezie.
Si am visat. Si peste noapte totul s-a limpezit.
Desigur, ce-am visat a ramas acolo, intre noapte si zori, in negrul din spatele pleoapelor, proiectat pe scobitura din spate a cutiei craniene.

* Citesc paragraful asta:
"In clipa aceea suna telefonul. Isi aminti de femeia intalnita la aeroport si ridica receptorul.
- N-o sa ma recunoasteti, auzi el.
- Ba da, ba da, te recunosc. Dar de ce-mi vorbesti cu dumneavoastra?
- Daca vrei, te tutuiesc! Dar nu ai cum sa stii cu cine vorbesti!
Nu, nu era femeia de la aeroport. Era una din vocile acelea blazate, cu timbrul nazal, nesuferit. Josef se simti indispus."

* Dupa o ora, imi apare o imagine ce se deruleaza pe scobitura din spate a cutiei craniene.
Telefonul suna. Raspund si aud un murmur. Cuvinte pe care le-am uitat.
- Ma mai astepti?
- Bineinteles.
E tot ce-mi permit sa raspund. Sunt, peste asta, muta de emotie si zambetul de pe fata imi stramba gura intr-atat incat orice cuvant ar iesi ca o onomatopee caraghioasa. Mai spune, mai spune ceva. Si vocea spune. Si vocea spune cuvinte noi, pe care nu le stiu. Si timbrul vocii se modifica, ca printr-o miraculoasa intinerire a celui care-o detine. Vocea rade cu un ras necunoscut.
- Ai crezut ca-i...? Chiar ai crezut? Chiar asta ai crezut? Chiar m-ai crezut?
Si rade mult, in hohote.
- Da.
Si ma simt indispusa.

* 10 secunde din ce-am visat azi noapte in 10 fraze citite cu 3 ore mai tarziu. Indispozitia revine, brusc.

.:: model olga efremov ::.

[MILAN KUNDERA] *ignoranta* /doi

* * *

* Josef cina singur in restaurantul hotelului si, in jurul lui, auzea murmurul conversatiilor. Era muzica unei limbi necunoscute. Ce se intamplase cu ceha in timpul celor doua biete decenii? Se schimbase accentul? Asa se parea. Apasat energic, odinioara, pe prima silaba, acum se molesise; fraza parea dezosata. Melodia parea mai monotona decat pe vremuri, taraganata. Cat despre timbru, devenise nazal, dand cuvantului o nota blazata, nesuferita. Probabil ca, in secole, muzica oricarei limbi se tranforma imperceptibil, dar cel care revine dupa o lunga absenta se simte derutat: privind in farfurie, Josef asculta o limba necunoscuta in care intelegea fiecare cuvant.

* Soarele dupa-amiezii lumineaza piata, iar cele doua maini pictate de pe zidul imens se vad acum foarte clar: una e alba, cealalta neagra. Deasupra, o sigla din trei litere promite "securitate" si "solidaritate". Cu siguranta, panoul a fost facut dupa 1989, cand tara a adoptat sloganurile noilor vremuri: fraternitatea tuturor raselor; amestecul tuturor culturilor; unitatea totului, unitatea tuturor.

* Din negura timpului cand Josef era licean, vad aparand o fata; e zvelta, frumoasa, e virgina si e trista pentru ca tocmai s-a despartit de un baiat. E prima ei ruptura amoroasa, sufera, dar suferinta e mai mica decat uimirea pe care o incearca descoperind timpul; il vede asa cum nu l-a mai vazut niciodata.
Pana acum, timpul i-a aparut sub forma prezentului care inainteaza si inghite viitorul; se temea de scurgerea sa prea rapida (cand astepta ceva neplacut), sau, dimpotriva, o revolta incetineala lui (cand astepta ceva frumos). De data asta, timpul ii apare total diferit; nu mai este prezentul victorios ce acapareaza viitorul; e prezentul invins, captiv, maturat de trecut. Fata vede un tanar care se desprinde de viata ei si pleaca, ramanandu-i vesnic inaccesibil. Fascinata, nu poate decat sa priveasca acest fragment din viata ei care se departeaza, nu poate decat sa-l priveasca si sa sufere. Simte o senzatie absolut noua care se cheama nostalgie.

* Intr-o zi, cu noul ei iubit (iubit platonic, desigur), fata intra pe un drum din padurea de langa oras; e acelasi drum pe care, cu cateva luni inainte, s-a plimbat cu iubitul ei precedent (cel care, dupa despartire, a facut-o sa simte atata nostalgie), iar aceasta coincidenta o tulbura. Se indreapta spre o capela ruinata, la o rascruce de drumuri forestiere, pentru ca acolo voise primul iubit s-o sarute. O face intentionat, caci simte tentatia irezistibila de a retrai momentele iubirii trecute. Ar vrea ca aceste doua povesti de dragoste sa se intalneasca, sa se alature, sa se amestece, sa semene una cu cealalta, sa creasca amandoua prin contopirea lor.
Cand iubitul de atunci, in acel loc, a incercat sa se opreasca si s-o ia in brate, ea, fericita si tulburata, a grabit pasul si l-a impiedicat. Dar de data asta, ce se va intampla? Iubitul ei de-acum incetineste si el pasul, se pregateste, si el, s-o cuprinda in brate! Uluita de aceasta repetare (de miracolul acestei repetari), ea asculta de imperativul asemanarii si inainteaza cu pasi repezi, tragandu-l de mana.
De atunci, fata se lasa vrajita de aceste afinitati, de aceste contacte fugitive intre prezent si trecut, cauta aceste ecouri, aceste corespondente care o fac sa simta distanta dintre ceea ce a fost si ceea ce este, dimensiunea temporala (atat de noua, atat de uimitoare) a vietii ei; are astfel senzatia ca iese din adolescenta, ca devine adulta, ceea ce, pentru ea, inseamna: sa devina acea care a cunoscut timpul, care a lasat in urma o parte din viata si poate intoarce capul ca s-o priveasca.

* Cu anii, va vedea in aceste asemanari o deplorabila uniformitate a indivizilor (care, pentru un sarut, se opresc toti in aceleasi locuri, au aceleasi gusturi vestimentare, flateaza o femeie cu aceeasi metafora) si o monotonie plicticoasa a evenimentelor (care sunt vesnica repetare a unuia si acelasi); dar, ca adolescenta, saluta aceste coincidente ca pe niste miracole, dornica sa le descifreze intelesul. Faptul ca iubitul de azi seamana in chip straniu cu cel dinainte il face si mai extraordinar, si mai original, si fata e convinsa ca ii este, in chip misterios, predestinat.

* Cat de plicticoasa e fidelitatea care nu izvoraste dintr-o pasiune adevarata.

* Pur si simplu, vocea fiicei vitrege il invaluise in ceata unor vechi amintiri: intrigi; amestecul rudelor; avort; lacrimi; calomnii; santaje; agresivitate sentimentala; crize de furie; scrisori anonime: cabala tatelor.

[MILAN KUNDERA] *ignoranta* /unu

* * *

* In cei douazeci de ani cat a lipsit Ulise, oamenii din Ithaca pastrau destule amintiri despre el, dar nu-i duceau defel dorul. Pe cand Ulise suferea de dor, insa nu-si amintea aproape nimic.
Putem intelege acest paradox daca observam ca memoria, pentru a functiona, are nevoie de o exersare continua: daca amintirile nu sunt evocate iar si iar, in discutiile dintre prieteni, ele se pierd.[...] Cu cat nostalgia lor creste, cu atat se goleste de aminiri. Cu cat Ulise tanjea, cu atata uita. Caci nostalgia nu sporeste activitatea memoriei, nu trezeste amintiri, ea isi este suficienta siesi, propriei sale emotii, fiind preocupata doar de suferinta sa.

[MILAN KUNDERA] *nemurirea* /sapte: sarbatorirea

* * *

* Umorul nu poate exista decat acolo unde oamenii mai stiu sa desluseasca frontiera dintre important si neimportant.

* Frumoasa priveliste ofera femeia rosind; in momentul acela trupul nu-i mai apartine; nu-l mai stapaneste, si ea ramane la bunul lui plac; ah, nimic nu-i mai frumos decat privelistea unei femei violata de propriul sau corp!

* Mare noroc a avut omenirea ca razboaiele au fost purtate pana azi de barbati. Daca ar fi fost purtate de femei, acestea ar fi dat dovada de atata consecventa in cruzimea lor, incat n-ar mai fi ramas pe planeta nici o fiinta omeneasca.

*[...] ori femeia va deveni viitorul barbatului, ori intreaga omenire va pieri, caci numai femeia e in stare sa nutreasca in ea o speranta cu nimic fundamentata, si sa ne invite intr-un viitor indoielnic, in care, fara femei, am fi incetat de mult sa mai credem.

[MILAN KUNDERA] *nemurirea* /sase: cadranul

* * *

* Episodul e o notiune importanta a poeticii lui Aristotel. Lui Aristotel nu-i place episodul. Dupa el, cele mai rele din toate evenimentele (din punctul de vedere al poeziei) sunt evenimentele episodice. Nefiind o consecinta indispensabila a celor intamplate anterior si neproducand nici un efect, episodul se afla in afara inlantuirii cauzale, care este povestea. E o simpla intamplare sterila ce poate fi omisa, fara teama ca povestea si-ar putea pierde coerenta, iar in viata personajelor nu-i in stare sa lase nici o urma permanenta. [...] nici un episod nu e condamnat, a priori, sa ramana pe vecie episod, intrucat fiecare eveniment, chiar si cel mai neinsemnat, ascunde in el posibilitatea de a deveni, mai devreme sau mai tarziu, cauza altor evenimente, transformandu-se astfel in poveste sau aventura. Episoadele sunt ca minele. Cele mai multe nu explodeaza niciodata: cu toate acestea, intr-o buna zi, cel mai neinsemnat dintre ele se transforma intr-o poveste ce-ti poate deveni fatala.

* In frageda-i tinerete, era pudic si sfielnic, si prefera sa faca dragoste pe intuneric. Si totusi, in acest intuneric tinea ochii larg deschisi, ca sa surprinda macar ceva, multumita firavei raze de soare ce se furisa sub jaluzelele lasate.
Pe urma, se obisnui cu lumina, ba, mai mult, o pretindea. Daca-si surprindea partenera cu ochii inchisi, o obliga sa si-i dechida.
Intr-o buna zi, isi dadu seama cu uimire ca facea dragoste pe lumina, dar tinea ochii inchisi. Facea dragoste si se cufunda in amintiri.
Pe intuneric, cu ochii deschisi.
Pe lumina, cu ochii deschisi.
In plina lumina, cu ochii inchisi.
Cadranul vietii.

[MILAN KUNDERA] *nemurirea* /cinci: intamplarea

* * *

* [...]coincidente se produc in lume cu miliardele, in orice secunda. Iar eu visez sa sciu despre asta o carte mareata: Teoria intamplarii. Prima parte: intamplarea directionand coincidentele. Clasificarea diverselor tipuri de coincidente. De pilda: "exact in clipa in care profesorul Avenarius a intrat in bazin ca sa-si expuna spatele vartejului de apa calda, in parcul public din Chicago a cazut dintr-un castan o frunza ingalbenita". Asta se numeste simplu: concurs de imprejurari intamplator; evenimentul e insa lipsit de orice semnificatie. Asadar, in clasificarea mea il numesc coincidenta muta. Inchipuieste-ti insa ca spun: "exact in clipa in care prima frunza ingalbenita cadea in orasul Chicago, profesorul Avenarius intra in bazin ca sa-si maseze spatele". Fraza devine melancolica, fiindca in persoana profesorului Avenarius vedem un vestitor al toamnei, iar apa in care se balaceste ni se pare sarata de lacrimi. Coincidenta a insuflat evenimentului o semnificatie neprevazuta, drept care eu o numesc coincidenta poetica. Dar mai pot spune si ce ti-am spus de indata ce te-am vazut: "profesorul Avenarius s-a aruncat in bazin exact in clipa in care Agnes pornea motorul masinii, undeva in muntii Alpi.". Acestei coincidente nu i se poate spune poetica, fiindca ea nu confera nici o semnificaie aparte intrarii tale in bazin, dar, fiind totusi o coincidenta foarte pretioasa, o numesc contrapunctica. E ca si cand doua melodii se contopesc in aceeasi compozitie. Cunosc asta din anii copilariei. Un baietel canta un cantec si, o data cu el, un alt baietel canta alt cantec, si totul se potrivea de minune! Dar mai exista inca un tip de coincidenta: "profesorul Avenarius a dat buzna pe culoarul metroului in statia Montparnasse exact in clipa in care se afla acolo o doamna frumoasa cu o pusculita rosie in mana". Asta e asa-numita coincidenta generatoare de povesti, pe care romancierii, pur si simplu, o divinizeaza.

* In toate limbile avand la origine limba latina, cuvantul motiv (ratio, raison, reason, ragione, ratiune) inseamna, inainte de toate, ceea ce numi noi judecata, intelect, minte. De aceea motivul e inteles, intotdeauna, ca rational. Un motiv a carui rationalitate e lipsita de transparenta nu-i in stare sa produca nici o consecinta. In germana insa, motivului i se spune Grund, un cuvant ce n-are nimic in comun cu latinescul ratio, si mai intai inseamna teren, pe urma temelie, temei. Din punctul de vedere al lainescului ratio, comportamenul fetei asezate pe sosea pare absurd, nepotrivit, irational; cu toate acestea, isi are motivul sau, adica temeiul, Grundul sau. In adancul fiecaruia dintre noi e inscris un asemenea Grund - cauza permanenta a acelor noastre, terenul fertil din care rasare destinul nostru. Incerc sa surprind Grundul ascuns adanc in adancul fiecaruia dintre personajele mele si sunt din ce in ce mai convins ca acest Grund are caracterul unei metafore...

* Romanul nu trebuie sa se asemene cu o cursa ciclista, ci cu un ospat cu multe feluri de mancare.

* "Si cum se va numi noul tau roman?"
"Insuportabila usuratate a fiintei", i-am raspuns fara sa clipesc.
"Pe asta, daca nu ma insel, l-a mai scris cineva."
"Da. Eu l-am scris! Dar atunci m-am inselat asupra titlului. Acesta ar fi trebuit sa apartina romanului pe care-l scriu acum."

[MILAN KUNDERA] *nemurirea* /patru: homo sentimentalis

* * *

* Europa se bucura de faima unei civilizatii intemeiate pe ratiune. Dar am putea spune la fel de bine ca Europa are si o civilizatie a sentimentului; ea a dat nastere tipului uman pe care imi ingadui sa-l numesc omul sentimental: homo sentimentalis.

* Homo sentimentalis nu poate fi definit ca o fiinta incercata de sentimente (caci sentimente avem cu totii), ci ca o fiinta care a ridicat sentimentul la rangul de valoare. De indata ce-i considerat o valoare, toata lumea vrea sa-l aiba; si cum ne place tuturor sa ne falim cu valorile noastre, suntem tentati sa ne etalam sentimentele cu ostentatie.

* Nimeni nu l-a dezvaluit cu mai multa perspicacitate pe homo sentimentalis ca Cervantes. Don Quijote se decide sa iubeasca o anumita doamna, numita Dulcineea, in ciuda faptului ca aproape n-o cunoaste (nimic surprinzator in povestea asta, de vreme ce stim ca atunci cand e vorba de "wahre Liebe", de adevarata dragoste, persoana iubita nu mai conteaza).
In capitolul douazeci si cinci din prima parte a cartii, se retage, insotit de Sancho, in pustietatea muntilor, unde vrea sa-i demonstreze acestuia maretia pasiunii sale. Dar cum sa-i demonstrezi cuiva ca in sufletul tau arde o flacara. Si mai ales, cum sa-i demonstrezi acest lucru unei fiinte ata de naive si de necioplite ca Sancho Panza? Pe o poteca de munte povarnita, Don Quijote se dezbraca, pastrand pe el numai camasa si, ca sa-i demonstreze slugii nemarginirea pasiunii sale, incepe sa execute in fata lui tot felul de tumbe aeriene. De fiecare data cand ajunge cu capul in jos, camasa ii aluneca pana la umeri, si Sancho ii vede sexul leganandu-se. Privelistea membrului feciorelnic al cavalerului e de un comic atat de trist si atat de sfasietor incat pana si Sancho, cu sufletul sau nesimtitor, nu mai suporta acest spectacol si, incalecand pe Rosinanta, pleaca in mare graba.

* La definitia sentimentului se cuvine sa spunem ca el se naste in noi fara vonta noastra si, adeseori, impotriva vointei noastre. De indata ce vrem sa-l incercam (ne decidem sa-l incercam asa cum s-a decis Don Quijote s-o iubeasca peDulcineea), sentimentul nu mai e sentiment, ci o imitatie a sentimentului, o expunere a sa, spectaculoasa, careia, indeobste, i se spune isterie. De aceea homo sentimentalis (adica omul care a inaltat sentimentul la rangul de valoare) se identifica, in realitate, cu homo hystericus.

* Homo sentimentalis n-a gasit in Rusia o suficienta contrapondere, devenind astfel, propria sa hiperbola careia i se spune, in mod curent, sufletul slav.

* O, Franta! Tu esti tara Formei, asa cum Rusia e tara Sentimentului.

* Ah, rusii...
Cand mai traiam inca la Praga, circula acolo un banc despre sufletul rusesc: cu o iuteala impresionanta, un ceh seduce o rusoaica. Dupa actul amoros, rusoaica ii spune cu un dispret netarmuit: "Trupul mi l-ai avut. Dar sufletul meu nu-l vei avea niciodata!"

* Gandesc, deci exist e fraza intelectualului care subesimeaza durerile de dinti.

* Daca in tabloul nostru alegoric Beethoven paseste in fata unui grup de aristocrati fara sa-si scoata palaria, asta nu poate sa semnifice faptul ca aristocratii sunt niste reactionari demni de dispretul lui, iar el un admirabil revolutionar: asta inseamna ca cei ce creeaza (statui, poezii, simfonii) merita sa fie mai respectati decat cei ce guverneaza (servitorimea, functionarimea sau popare intregi). Ca actul Creatiei inseamna mult mai mult decat puterea, si arta mai mult decat politica. Ca nemuritoare sunt operele de arta, nicidecum razboaiele sau balurile princiare.

* "[...]Nici in cartile mele nu mai sunt prezent. Cel ce nu e, nu poate fi prezent."
"Limbajul asta e prea filosofic pentru mine."
"Stii ce? Uita pentru o clipa ca esti american si supune-ti creierul la un mic efort: cel ce nu e, nu poate fi prezent. E atat de complicat?"

[MILAN KUNDERA] *nemurirea* /trei: lupta

* * *

* In lumea noastra, in care zi de zi apar din ce in ce mai multe chipuri ce se aseamana tot mai mult intre ele, omul se afla in fata unei misiuni dificile atunci cand vrea sa-si confirme originalitatea propriului eu si sa se convinga el insusi de unicitatea sa irepetabila. Exista doua metode pentru cultivarea unicitatii eului: metoda adunarii si metoda scaderii. Agnes scade din eul ei tot ce-i exterior si imprumutat, spre a se apropia in felul acesta de esenta sa pura (asumandu-si, prin aceste scaderi succesive, riscul de a ajunge, in final, la disparitia propriului eu). Metoda Laurei e tocmai contrariul: pentru a-si face eul mai vizibil, mai sechestrabil, mai captabil, mai voluminos, spre a-i da mai multa greutate, ea ii adauga mereu noi atribute, cu care incearca sa se identifice (asumadu-si riscul de a pierde, sub povara acestor atribute, esenta propriului eu).

* Observati, va rog, ca Moise n-a trecut printre cele zece porunci ale Domnului porunca "Sa nu minti!". Si asta nu intamplator! Cel ce spune "sa nu minti!" a trebuit sa spuna mai intai "raspunde", iar Dumnezeu nu acordase nimanui dreptul de a pretinde altuia sa-i dea un raspuns. "Sa nu minti!", "Sa spui adevarul!" sunt porunci pe care omul n-ar trebui sa le adreseze altui om atata imp cat il considera egalul sau. Poate numai Dumnezeu ar fi indreptatit s-o faca, dar el n-are nici un motiv s-o faca de vreme ce stie tot, si n-are nevoie de raspunsurile noastre.

* Imagologii au existat, de buna seama, inainte de-asi fi faurit puternicele lor institutii asa cum le cunoastem azi. Si Hitler a avut imagologul lui personal care, protapit in fata Führerului, ii prezenta cu rabdare gesturile pe care trebuia sa le execute la tribuna in timp ce vorbea, spre a fascina multimile si a le aduce in starea de extaz. Numai ca acest imagolog, daca ar fi acordat gazetarilor un interviu, ca sa-i amuze pe germani, spunandu-le cat de stangaci e Führerul lor in miscarile mainilor, n-ar fi supravietuit indiscretiei sale mai mult de o jumatate de zi.

* [...] respectul fata de tragedie e mult mai periculos decat palavrageala nepasatoare si lipsita de griji a unui copil. Care e conditia eterna a tragediei? Existenta unor idealuri considerate a fi mai de pret decat viata omului. Si care-i conditia razboaielor? Acelasi lucru. Esti manat la moarte fiinca exista, chipurile, ceva mai presus decat viata ta. Razboiul poate exista doar in lumea tragediei; de la inceputul istoriei, omul n-a cunoscut decat lumea tragica si nu-i in stare sa iasa din ea. Mediul tragediei nu poate fi incheiat doar prin revolta frivolitatii. Oamenii de azi nu mai cunosc a Noua Simfonie a lui Beethoven din salile de concerte, ci din cele patru masuri ale Imnului Bucuriei ce insotesc anuntul publicitar pentru parfumurile "Bella". Asta nu ma scandalizeaza. Tragedia va fi izgonita de pe aceasta lume ca o batrana cabotina care, cu mana pe inima, declama cu o voce dogita.

* Razboiul si Cultura sunt cei doi poli ai Europei, cerul si infernul ei, gloria si rusinea ei, dar nu pot fi disociate. Cand se va sfarsi una, se va sfarsi si cealalta, si una nu poate sfarsi fara cealalta. Faptul ca in Europa nu mai avem razboaie de cincizeci de ani e legat in chip misterios de imprejurarea ca de cincizeci de ani noi nu mai cunoastem nici un Picasso.

* Omul nu-i nimic altceva decat propria sa imagine. Filozofii ne pot spune ca n-are nici o importanta ce gandeste lumea despre noi, ca valabil e numai ceea ce suntem. Dar filosofii nu inteleg nimic. Atata timp cat traim intre oameni, nu suntem decat ceea ce gandesc acestia despre noi. Cu alte cuvinte, cum ne vad. De fapt, esti socotit perfid si fatarnic cand te gandesti cu insistenta cum te vad altii, si te omori sa-ti faci o imagine cat mai simpatica in ochii lor. Dar exista oare intre eul meu si eul altuia un contact direct fara mijlocirea ochilor? Si dragostea, poate ea fi conceputa fara sa-ti urmaresti cu ingrijorare propria imagine in gandul persoanei iubite? Din clipa in care nu ne mai intereseaza cum ne vede cel pe care-l iubim, inseamna ca nu-l mai iubim.

* A lupta inseamna sa confrunti vointa ta cu vointa altuia, cu scopul de a-l infrange, de a-l ingenunchea, eventual de a-l ucide. "Viata e o lupta", e fraza care a trebuit sa sune ca un oftat melancolic si resemnat, atunci cand a fost rostita pentru prima oara. Veacul nostru, al optimismului si al masacrelor, a reusit sa transforme aceasta cumplita fraza in sunetele unui cantec dulce si duios. Veti spune, poate, ca a lupta impotriva cuiva e cumplit, dar o lupta pentru ceva, e un gest nobil si frumos. Intr-adevar, e frumos sa-ti investesti eforturile in slujba fericirii (a dragostei, a justitiei, si asa mai departe), dar daca iti place sa determini aceste eforturi prin cuvantul lupta, inseamna ca in spatele nobletei efortului tau se ascunde dorinta de a dobori pe cineva. Lupta pentru e, de cand lumea, nedisociabila de lupta impotriva si, in decursul luptei, prepozitia pentru e intotdeauna uitata.

[MILAN KUNDERA] *nemurirea* /doi: nemurirea

* * *

* Nemurirea. Goethe nu se teme de acest cuvant. In cartea sa Din viata mea, purtand celebrul subtitlu Dichtung und Wahrheit, Poezie si Adevar, vorbeste despre o cortina pe care o contempla cu nesat in noul teatru din Leipzig, cand avea nouasprezece ani. Pe fondul cortinei era sugerat (il citez pe Goethe) der Tempel des Ruhmes, Templul Gloriei, si in jurul lui erau infatisati marii dramaturgi ai tuturor timpurilor. In mijocul lor, fara a le acorda vreo atentie, inainta "un barbat intr-o haina usoara, indreptandu-se direct spre acest templu; era vazut din spate si nu se distingea pe el nimic deosebit. Acesta trebuia sa fie Shakespeare care, neavand predecesori si nepasandu-i de marile modele, mergea pe cont propriu in intampinarea nemuririi".

* Fireste, in privinta nemuririi oamenii nu sunt egali. Se cuvine sa deosebim mica nemurire, amintirea omului in mintile celor care l-au cunoscut [...] de marea nemurire, insemnand amintirea unui om in mintile acelora care nu l-au cunoscut personal. Exista cai in viata care-l pun pe om de la bun inceput fata in fata cu o asemenea nemurire, ce-i drept, nesigura, ba chiar improbabila, dar incontestabil posibila: acestea sunt caile artistilor si ale barbatilor de stat.

* [...]moartea si nemurirea alcatuiesc un cuplu inseparabil, mai frumos decat Marx si Engels, decat Romeo si Julieta, mai frumos decat Laurel si Hardy.

* Insotit de umbrele agitate ale fotografilor, condus de aghiotantul lui Napoleon, Goethe urca treptele largi ale scarii principale, apoi, pe o alta scara si alte culoare, se indreapta spre o sala mare, in fundul careia Napoleon, asezat la o masa rotunda, isi ia micul dejun. In jurul lui se foiesc barbati in uniforma care-i prezinta tot felul de rapoarte, si el le raspunde cu gura plina, fara a inceta sa-si mestece dumicatul. Abia peste cateva minute aghiotantul se incumeta sa-i faca semn aratand catre Goethe, care sta neclintit ceva mai incolo. Napoleon isi ridica privirea, il cerceteaza si in acest timp isi strecoara mana dreapta sub vesta, astfel incat palma sa-i atinga ultima coasta din stanga. E un gest care obisnuieste sa-l faca ori de cate ori e inconjurat de fotografi. (Candva il facea fiindca suferea de dureri stomacale, cu timpul insa, incepuse sa-i placa si recurgea la el cand in preajma lui se aflau fotografii). Inghite repede dumicatul (caci nu e bine sa fii fotografiat atunci cand mestecatul iti schimonoseste fata, stiuta fiind rautatea cu care gazetele se omoara sa publice, cu predilectie, tocmai acest gen de portrete!) si rosteste cu voce tare ca sa fie auzit de toti: "Voila un homme!" Iata un barbat!

* Intr-o scrisoare (1809), Bettina ii scrie: "Vointa mea ferma e sa te iubesc pe vecie." Cititi cu atentie aceasta fraza, aparent banala. Mult mai important decat cuvantul "iubesc" sunt cuvintele "vecie" si "vointa". [...] Intre ei nu era vorba de dragoste, ci de nemurire.

* Trebuie inteles cadranul vietii.
Pana la o anumita clipa moartea noastra e pentru noi ceva foarte indepartat ca sa ne ocupam de ea. E nevazuta si, deopotriva, invizibila. Asta-i prima faza, cea mai fericita, a vietii.
Apoi, pe neasteptate, incepem sa vedem moartea in fata noastra si nu mai putem s-o indepartam din mintea noastra si din campul nostru vizual. E cu noi. Si fiindca nemurirea e lipita de moarte ca Hardy de Laurel, se poate spune ca nemurirea e si ea lipita de noi. Abia am descoperit prezenta ei si, gata, incepem sa ne ingrijim de ea cu febrilitate. Ii comandam un smoking, ii cumparam o cravata de teama ca nu cumva hainele si cravata sa fie alese de altii, prost alese.[...]
Dupa aceasta a doua faza a vietii, cand omul nu-si poate lua ochii de pe moarte, vine o a treia faza, cea mai scurta si cea mai trainica, despre care se stiu putine lucruri si despre care nu se vorbeste. Puterile incep sa-l lase si omul e cuprins de o oboseala dezarmanta. Oboseala: punte a tacerii ce duce de pe tarmul vietii spre tarmul mortii. Moartea e atat de aproape incat privelistea ei a devenit plictisitoare. A devenit din nou invizibila si nevazuta: nevazuta precum nevazute sunt obiectele prea familiare, prea cunoscute. Omul obosit se uita pe fereastra si contempla coroanele arborilor ale caror nume le rosteste mental: castanul, plopul, artarul. Si numele acestea sunt frumoase ca insasi fiinta. Plopul e inalt si aduce cu un atlet ce-si ridica bratul spre cer. Sau aduce cu o uriasa flacara pietrificata. Nemurirea este o iluzie derizorie, ridicola, un cuvant gaunos, o suflare de vant urmarita cu o plasa de prins fluturi, daca il comparam cu frumusetea plopului pe care obositul om imbatranit il priveste de la fereastra. Nemurirea nu-l mai intereseaza catusi de putin pe obositul om imbatranit.

* [...]in timp ce Beethoven e un razvratit inaintand cu palaria trasa adanc pe frunte si cu mainile la spate, Goethe e un barbat servil facand plecaciuni umilitoare la marginea unei alei.

* "Afla, draga Johann", spuse Hemingway, "ca si eu sunt vesnic acuzat. Dumnealor, in loc sa-mi citeasca cartile, scriu carti despre mine. Dupa spusele lor, nu mi-am iubit sotiile. Nu m-am ocupat destul de educatia fiului meu. I-am mutat falcile unui critic. Am mintit. N-am fost sincer. Am fost orgolios. Am fost macho. M-am falit cu doua sute treizeci de rani de razboi, cand, de fapt, n-am avut decat doua sute sase. Am fost onanist. M-am purtat urat cu mama mea..."
"Ce sa-i faci, asa-i nemurirea", interveni Goethe. "Nemurirea e un proces etern."
"Daca-i un proces etern, ar trebui sa existe un judecator ca lumea! Nu o invatatoare incuiata, de scoala primara, cu o nuia in mana."
"Nuiaua in mana unei invatatoare limitate, asta-i procesul etern. Ti-ai inchipuit, poate, altceva, draga Ernest?"
"Eu nu mi-am inchipuit nimic. Speram doar ca dupa moarte voi trai un pic mai linistit."
"Dumneata ai facut totul ca sa devii nemuritor.
"Aiurea. Am scris carti si-atata tot."
"Intocmai!" rase Goethe cu pofta.
"Ca sunt cartile mele nemuritoare, ma rog, n-am nimic impotriva. Le-am scris in asa fel incat nimeni sa nu poata scoata din ele un cuvant. Am facut totul ca sa poata rezista tuturor intamplarilor. Dar ca om, ca Ernest Hemingway, nu dau doi bani pe nemurire!"

[MILAN KUNDERA] *nemurirea* /unu: chipul

* * *

* [...] eu ma uitam la doamna aceea care, singura in tot bazinul si cufundata in apa pana la brau, il privea fix pe tanarul instructor imbracat in trening care-i dadea lectii de inot. Ascultandu-i comenzile, doamna se tinea cu manile de marginea bazinului, inspirand si expirand din adanc. Facea totul cu seriozitate si cu mult zel, lasand impresia ca din adancul apelor ar fi razbit glasul unei vechi locomotive cu aburi (acel sunet idilic, astazi uitat, despre care pentru cei ce nu l-au cunoscut, nu mai poate fi descris decat ca suflarea unei doamne in varsta inspirand si expirand zgomotos la marginea unui bazin de inot).

* Daca de la aparitia primului om pe pamant, planetei noastre i-a fost dat sa vada circa optzeci de miliarde de oameni, e greu de presupus ca fiecare individ a avut repertoriul sau de gesturi. Din punct de vedere aritmetic e de neconceput. Nu incape nici o indoiala ca pe lume sunt infinit mai putine gesturi decat indivizi. Aceasta constatare ne face sa ajungem la o concluzie de-a dreptul socanta: gestul e mai individual decat individul. Am putea spune asta sub forma unei zicale: multi oameni, putine gesturi.

* De la o vreme, in afara faptului ca nu se mai omoara sa fie frumosi cand apar printre semenii lor, oamenii nu mai incearca macar sa-si ascunda uratenia!
Si continua sa mediteze: intr-o zi, cand asaltul urateniei va deveni insuportabil, va cumpara dintr-o florarie un fir de nu-ma-uita - o tija subtire si fragila, cu o floricica albastra, miniaturala, in varf; va iesi cu ea pe strada, tinand-o aproape de fata ei, cu privirea tintuita cu incrancenare pe acest firicel, ca sa nu mai vada nimic altceva decat acest frumos punct albastru - ultima imagine pe care vrea s-o pastreze dintr-o lume care a incetat s-o mai iubeasca. Va cutreiera asa strazile Parisului, oamenii vor incepe curand s-o cunoasca, pustii vor alerga in urma ei, o vor batjocori, aruncand dupa ea cu tot felul de obiecte si tot Parisul ii va spune nebuna cu floarea de nu-ma-uita.

* Iata poemul german cel mai celebru al tuturor timpurilor, pe care toti copiii germani trebuie sa-l invete pe dinafara:

Pe culmi
Stapana-i linistea
Din toate crestele copacilor
Nu simti
Nici o rasuflare;
Pasarile padurii au amutit
Dar, stai, curand
Te vei odihni si tu.

Ideea poemului e cat se poate de simpla: padurea-i adormita, curand vei adormi si tu. Vocatia poeziei nu e aceea de a ne uimi cu o idee surprinzatoare, ci de a face ca un moment al fiintei sa ramana de neuitat si demn de o nostalgie insuportabla.
In traducere, totul se pierde, frumusetea poemului o veti sesiza insa citind originalul:

Über allen Gipfeln
Ist Ruh,
In allen Wipfeln
Spürest du
Kaum einen Hauch.
Die Vögelein schweigen im Walde,
Warte nur, balde
Ruhest du auch.

* Imagineaza-ti ca ai fi trait intr-o lume unde nu exista oglinzi. Ai fi visat despre chipul tau si ti l-ai fi reprezentat ca pe o rasfrangere exterioara a ceea ce se afla in launtrul tau. Pe urma, cand ai fi avut patruzeci de ani, cineva ti-ar fi pus in fata o oglinda. Imagineaza-ti spaima care te-ar fi cuprins vazand in fata ta un chip strain, absolut strain! Atunci ai fi inteles, cu claritate, ceea ce nu esti in stare sa intelegi acum: chipul tau nu esti tu.

* Paul conducea, in timp ce Agnes urmarea forfota nepotolita a vehiculelor, clipitul luminilor, toata zadarnicia nelinistii permanente a noptii marelui oras ce nu cunoaste odihna. Si din nou o cuprinse acea ciudata si puternica senzatie care o incerca din ce in ce mai des: ce are ea comun cu aceste creaturi pe doua picioare, cu capul pe umeri, cu gura in fata? Nimic.[...]Era o senzatie bizara, i se impotrivea, stiind ca e absurda si imorala, dar pana la urma si-a spus ca omul nu poate da porunci sentimentelor sale: nu putea nici sa se framante cu gandul la razboaiele lor, nici sa se bucure de festivitatile si serbarile lor, fiindca era patrunsa de convingerea ferma ca toate astea nu erau treaba ei.[...]
Nesolidaritatea cu genul uman: asta-i optiunea ei. Un singur lucru ar putea s-o desprinda de ea: o dragoste concreta fata de un om concret. Daca ar iubi pe cineva, cu adevarat, destinul altora ar inceta sa-i mai devina indeferent, intrucat persoana iubita ar depinde de acest destin si ar face parte din el; pe urma, ea n-ar mai putea sa aiba senzatia ca suferintele oamenilor, razboaiele si vacantele lor, nu sunt treaba ei.

* A nu putea sa adormi si a-ti interzice sa te misti: acesta-i patul conjugal.

[KURT VONNEGUT] *fii binecuvantat, domnule rosewater sau nu strica orzul pe gaste* /doi

* * *

* Draga tatuca Parrot,
Poate ca lucrurile s-or mai indrepta pe-aici, dar nu vad cum. Doamna Buntline si cu mine nu ne intelegem prea bine. Ea-mi zice ca sunt nerecunoscatoare si obraznica. Eu nu vreau sa fiu asa, dar probabil ca nu pot altfel. Sper sa nu se supere asa de tare pe mine incat sa se-ntoarca impotriva orfelinatului. Asta-i marea problema care ma nelinisteste. O sa trebuiasca sa ma ostenesc mai mult sa-mi respect juramantul. Necazurile vin tot timpul de la ceea ce desluseste ea in privirea mea. Nu pot sa-mi alung lucrurile acelea din priviri. Ea zice ceva ori face cate ceva ce mie mi se pare stupid ori demn de mila, dar nu-i spun nimic, ea insa se uita in ochii mei si o apuca furia. O data mi-a zis ca muzica e lucrul cel mai important lume pentru ea, dupa sotul si fiica ei. Au difuzoare prin toata casa, legate toate la un patefon. Se aude toata ziua muzica, iar doamna Buntline zice ca-i place mai mult ca orice pe lume sa aleaga programul muzical la inceputul fiecarei zile si sa-l puna pe patefonul automat. In dimineata asta muzica razbatea din toate difuzoarele, dar nu semana cu muzica pe care am auzit-o pana atunci. Era foarte saltareata si pitigaiata, iar doamna Buntline o fredona de zor, leganandu-si capul intr-o parte si alta ca sa-mi arate ce mult ii placea. Pur si simplu ma scotea din minti. Apoi a venit si amica ei cea mai buna, doamna Rosewater, si-a zis si ea ce mult ii placea muzica aia. A zis ca intr-o buna zi, cand o sa-i vina si ei apa la moara, o sa asculte si ea toata ziulica muzica frumoasa. N-am mai putut rabda si in cele din urma am intrebat-o pe doamna Buntline ce muzica mai era si aia. "Pai cum, copila draga", zice ea, "nu-i alta decat nemuritorul Beethoven"."Beethoven?" am exclamat eu. "Ai mai auzit vreodata de el?" ma intreaba ea. "Da doamna. Tatuca Parrot ne punea mereu Beethoven la orfelinat, dar suna altfel." Asa ca m-a dus acolo unde se afla patefonul, zicandu-mi: "Prea bine, am sa-ti dovedesc ca e Beethoven. Azi n-am pus la patefonul automat decat discuri de Beethoven. Din cand in cand imi fac cheful cu Beethoven"."Si eu sunt nebuna dupa Beethoven" zice doamna Rosewater. Doamna Buntline mi-a spus sa ma uit bine la automat si sa-i spun daca erau placi cu Beethoven sau nu. Erau. Ea pusese in automat toate cele 9 simfonii, numai ca sarmana femeie fixase viteza la 78 rotatii pe minut, in loc de 33, si nu sesizase diferenta. Atunci i-am atras atentia, tatuca. Trebuia s-o fac, nu-i asa? Am fost cat se poate de politicoasa, dar probabil ca am avut iar privirea aceea, ca ea s-a facut foc si para si m-a gonit afara sa curat closetul soferului din fundul garajului. De fapt nu era o treaba prea murdara. De multi ani nu mai au sofer.
Alta data, tatuca, m-am dus sa privesc o intrecere de iahturi, din barca cea mare cu motor a domnului Buntline. Eu am cerut sa ma duca. I-am spus ca toata lumea parea sa nu vorbeasca despre altceva in Pisquontuit decat despre intrecerile de iahturi. I-am spus ca voiam sa vad daca erau ata de grozave pe cat se zicea. Fata lor, Lila, participa la concurs in ziua aceea. Lila e cea mai buna concurenta din oras. Ar trebui sa vedeti toate cupele pe care le-a castigat - sunt singurele elemente decorative prin casa. Nu prea au tablouri demne de mentionat. Un vecin are un Picasso, dar l-am auzit spunand ca mult mai bucuros ar fi sa aiba o fata care sa se priceapa ca Lila sa piloteze barca. Nu cred ca e mare scofala, dar nu i-am spus-o. Crede-ma, tatuca, nu spun nici macar jumatate din cate as putea spune. Asadar, am iesit in larg ca sa vedem cursa aceea de barci cu panze si mi-ar fi placut s-auzi cum tipa si injura doamna Buntline. Iti mai amintesti lururile pe care obisnuia sa le spuna tuturor Arthur Gonsalves? Doamna Buntline folosea niste cuvinte cu totul noi si pentru Arthur. N-am mai vazut niciodata o femeie sa devina atat de isterica si de nebuna. Pur si simplu a uitat de prezenta mea. Arata ca o vrajitoare smintita. Ai fi zis ca soarta intregului univers atarna de succesul acelor copii arsi de soare in barcile lor albe si dragute. Si-a amintit in cele din urma de mine si si-a dat seama c-a scapat niste cuvinte care n-au sunat tocmai bine. "Trebuie sa-ntelegi de ce suntem cu totii atat de emotionati acum", s-a scuzat ea. "Lila a si pus mana pe Comodorul"."Aha", am zis eu, "asta explica totul". Iti jur, tatuca, doar atat am spus, dar cred ca iar m-a tradat privirea aceea din ochi.
Ce ma irita cel mai mult in legatura cu oamenii astia, tatuca, nu-i faptul ca sunt ignoranti ori ca beau. Ci modul in care isi inchipuie ca tot ce-i frumos pe lume e un dar din partea lor ori a strabunilor lor catre cei saraci. In prima dupa-amiaza de la sosirea mea aici, doamna Buntline m-a silit sa ies pe veranda din spate si sa privesc apusul de soare. Nu stiam ce altceva sa spun, asa c-am zis ceea ce mi s-a parut a fi un lucru stupid: "Va multumesc foarte mult". Si tocmai asta astepta. "Cu multa placere", mi-a raspuns. Si de-atunci i-am mai multumit pentru mare, pentru luna, pentru stelele de pe cer si pentru constitutia Statelor Unite.
Poate ca numai sunt prea rea si natanga ca sa-nteleg ce minunat e in Pisquontuit. Poate ca-i vorba iar de orz stricat pe gaste, desi nu vad cum s-ar potrivi zicala aici. Mi-e dor de casa. Scrie-mi cat mai repede. Te iubesc,
Selena.

P.S. Cine conduce de fapt tara asta nebuna? Nataraii astia cu siguranta ca nu.


* Jur solemn sa respect proprietatea privata sacra a altora, si sa ma multumesc cu orice pozitie sociala imi va desemna Dumnezeul cel Atotputernic in viata. Voi fi recunoscatoare celor care ma vor angaja, si n-am sa ma plang niciodata de leafa sau orele de munca, intrebandu-ma mai bine: "Ce pot sa mai fac pentru stapanul meu, pentru republica mea si pentru bunul Dumnezeu?" Inteleg ca n-am fost adusa pe pamant ca sa fiu fericita. Si daca vreau sa trec cu bine incercarea, va trebui sa fiu intotdeauna altruista, intotdeauna cumpatata, cinsita, curata la minte, trup si fapta, si intotdeauna respectuoasa fata de cei pe care Dumnezeu, in intelepciunea sa, i-a asezat deasupra-mi. De voi trece cu bine incercarea, voi ajunge la bucuria cea vesnica din cer cand voi muri. Iar de voi da gres, ma voi perpeli in focul iadului, pe cand diavolul va rade iar Iisus va plange.

[KURT VONNEGUT] *fii binecuvantat, domnule rosewater sau nu strica orzul pe gaste* /unu

* * *

* Un morman de bani este protagonistul aceste istorisiri despre oameni, intocmai cum o putina cu miere ar putea pe drept cuvant sa fie personajul principal intr-o istorisire despre albine.

* Abraham Lincoln declarase ca nici un pret nu era prea mare pentru restaurarea uniunii nationale, asa ca Noah ridica preturile produselor sale in proportie directa cu tragedia tarii. Si mai facu aceasta descoperire: reclamatiile guvernului fata de preturile si de calitatea marfurilor sale se evaporau la plata unor sperturi intristator de mici.

* Noah si altii de teapa lui intuisera insa faptul ca acest continent era marginit si ca anumiti dregatori venali, mai cu seama legislatorii, puteau fi convinsi sa arunce cate o ciozvarta din el in sus, in asa fel incat aceasta sa poposeasca in poala lui Noah si a celor semeni lui.
Asa a ajuns o mana de cetateni hrapareti sa stapaneasca tot ce se putea in America. Asa a luat fiinta stupidul, crudul, absurdul si cu desavarsire inutilul sistem american de clase. Cetatenii onesti, sarguinciosi si pasnici ajunsesera sa fie acuzati ca sug sangele poporului atunci cand indrazneau sa ceara o leafa cu care sa-si poata duce zilele. Iar ei constatara cu stupoare ca altii incepusera sa fie rasplatiti cu laude pentru a fi nascocit noi metode de stoarcere a unor sume enorme prin crime pentru care nu existau legi. Si astfel, visul american s-a intors cu burta-n sus, s-a inverzit la fata, saltand la suprafata murdara a cupiditatii nelimitate, s-a umflat de gaze si a pocnit in soarele amiezii.

* Oricine-si va fi inchipuit ca Statele Unite ale Americii trebuiau sa fie un loc al utopiei este un smintit incapatanat, afurisit si lenes.

* Totul decurse perfect pana la ultima scena a operei, in care eroul si eroina sunt introdusi intr-o incapere inchisa ermetic ca sa moara sufocati. In vreme ce perechea condamnata tragea adanc aerul in piept, Eliot le striga de sus: "O sa rezistati mai mult daca nu mai cantati!". Eliot se ridica in picioare, se apleca peste marginea lojii si-i sfatui pe cantareti: "Poate ca voi nu va pricepeti la oigen, eu insa ma pricep. Credeti-ma, e mai bine daca nu cantati."

* Mai era si-o fotografie a lui Trout. Ea infatisa un om batran, cu o barba deasa si neagra. Arata ca un Iisus speriat si imbatranit a carui sentinta la moarte prin crucificare fusese comutata in inchisoare pe viata.

[CEZAR PAUL-BADESCU] *tineretile lui daniel abagiu* /doi

* * *

* O intreb pe maica-mea: "De ce mi-ai pus numele asta, Cezar?"."Pai, cand sa te nasc, eram foarte speriata, ca erai prea mare, si ma chinuiam rau de tot. Se punea problema sa fac cezariana si mi-era frica sa nu ma taie. Atunci mi-am zis, 'Doamne, daca reusesc sa-l nasc normal, ii pun numele Cezar'. Si te-am nascut normal"."Si daca ma nasteai prin cezariana,- ce nume imi puneai?"."Tot Cezar". Iata cum la baza onomasticii mele se afla, de fapt, un defect de logica.
Oricum, ai mei nu mi-au zis niciodata Cezar pana cand, in adolescenta, am refuzat sa le mai raspund daca nu ma chemau pe numele meu. Pana atunci imi ziceau Telu. Cica de la baietelu'. Tot maica-mea - cred - a fost cu ideea. Cel mai rau era ca numele asta se preta la tot felul de porecle. Telu rimeaza cu foarte multe lucruri: Telu-baietelu', Telu-purcelu', Telu-vitelu' samd.

* O data, cand Danut statea pe pietrele de la dig langa tatal sau, acesta a scos din apa un peste si,dupa ce l-a cercetat, l-a aruncat inspre baiat strigand: "Cainele de mare! Cainele de mare!" Danut a inceput sa tipe si sa planga. Cu toate ca era foarte bine dispus, tatal s-a enervat pana la urma ca baiatul nu mai contenea odata cu smiorcaiala si cu tipetele si, fiindu-i rusine de lumea care incepuse sa se uite la ei, i-a dat o plama peste ceafa, astfel incat Danut a cazut de pe piatra pe care statea si s-a julit la genunchi [...] Din vremea aceea a ramas o fotografie cu Danut cu fata schimonosita de plans si cercetandu-si buba de la picior. Tatal a tinut cu tot dinadinsul sa imortalizeze momentul.

* Taica-meu ma batea rar. El obisnuia sa-mi mai dea cate una dupa ceafa si numai in cazuri exceptionale scotea cureaua. Lovitura dupa ceafa ma ametea si maica-mea ii zicea de fiecare data sa nu-mi mai dea la cap, sa-mi dea la fund. La fund, pentru taica-meu, era teritoriul curelei si, precum spuneam, asta se intampla numai la ocazii. Asa ca el prefera sa ma loveasca dupa ceafa.
Maica-mea, in schimb, era mai inventiva. Oricum ea ma batea cel mai des si trebuia, prin urmare, sa-si puna imaginatia la contributie. Maica-mea ma batea cu ce avea la indemana in momentele respective: umbrela, batator de covoare, creatita sau pur si simplu, nuia ori bat - cand eram in natura. Avea si o preferinta: racheta de tenis, pe care o punea bine, in camara, sa stie de unde s-o ia la nevoie. Era vorba, de fapt, de un set de rachete galbene, rosii, portocalii, imitatii de plastic foarte reusite. Rachetele aveau un singur inconvenient: din cand in cand, se rupeau (inconvenient minor, pentru ca cea rupta putea fi oricand inlocuita cu o alta, de alta culoare). Si o calitate incontestabila: lasau pe piele un model simpatic in patratele, de la asa zisul racordaj. Acest model avea doar o functie estetica, nu durea prea tare.

* Ultimul miting la care am participat a fost in liceu, pe stadion, de Ziua Tineretului. La un moment dat, a inceput ploaia si a trebuit sa spargem randurile si sa mergem la casele noastre. N-am facut-o si am preferat sa ma plimb pe strazi, cu o tipa. Apa siroind prin par, bluza uda si devenita transparenta, mici frisoane de frig care se cereau rezolvate cu imbratisari, a fost misto, ce mai! Ploaia aceea - aveam sa aflu apoi - fusese radioactiva; era prima zi de Cernobal.

* Ce expresie idioata, "sa intru in ea", de parca as fi intrat cu totul, ca in povestirea din O mie si una de nopti cu femeia gigantica. Dar exista, oare, expresii mai fericite? "Sa o patrund" suna si mai ridicol (ma si vad cu degetul la tampla, patrunzand adevarurile lumii acestuia). Limbajul stiintific gen "penisul meu i-a penetrat vaginul" mi se pare mai vulgar chiar decat "mi-am bagat pula in ea". Iar "mi-am bagat pula in ea" nu are nici o legatura cu situatia in care eram atunci, cu ceea ce gandeam la vremea aceea. Asta e: limba romana are, cel putin in privinta termenilor legati de sex, lacune serioase.

* Cum am rezistat... am trait din laba, asa am rezistat.

* Pana la urma, ce rost are sa fac eu divagatii poeticesti despre arcuirea sprancenelor, rotunjimea ferma a sanilor sau pasul ei de domnisoara? Tot n-o puteti vedea. Daca ai incerca sa reconstitui femeile din elementele oferite de cei care "le canta", ai ajunge la niste rezultate monstruoase: un gat lung, ca de lebada, un par bogat si negru ca noaptea, doua buze foarte rosii, suspendate undeva, intre par si gat, plus un san marmorean si o glezna gracila. Cum ai putea sa iubesti un asemenea obiect?

* [...]nu stiu daca "cercetatorii americani" sunt sau nu o inventie a tabloidelor noastre, un fel de formula standardizata care ascunde excesul de imaginatie al jurnalistilor damboviteni[...]

* Am vrut sa intitulez acest volum Deloc literatura - chestie la care am renuntat pana la urma. In primul rand, nu era deloc un titlu comercial. Ce-i aia "deloc literatura"? Pe de alta parte, era o fandoseala inutila: orice - o data pus pe hartie - devine literatura. Na, c-am spus-o!

[CEZAR PAUL-BADESCU] *tineretile lui daniel abagiu* /unu

* * *

* "Hulk Hogan, campionul de wrestling, desi nu mai este la primii pasi ai afirmarii, glasuieste de pe un poster: Trebuie sa-ti faci rugaciunile, sa-ti iei vitaminele si sa crezi in tine."

* Printre lucrurile placute despre care discutam erau si miturile fondatoare: Nationale si Marasesti[...] Am realizat cu totii ca nu erau deloc stralucite si ca aveau si ele miros de mortaciune, astfel incat atunci cand le fumai, te gandeai automat la cei cazuti (e drept, eroic) pe campul de lupta.

* Scrierile existentialiste, ca de altfel si textele lui Cioran, cu toate melancoliile, teribilismele si revoltele lor, sunt facute ca pentru adolescenti, avand calitatea ca, pana la urma, consoneaza perfect cu revolutia hormonala cu care se infrunta sarmanii puberi.

* Faptul ca ma duceam la sala de lectura nu insemna ca eram un tip dedicat cititului. Cred ca am fost de vreo doua sau trei ori, cu totul. Ar fi dat bine, intr-adevar, sa las sa se inteleaga ca imi pierdeam ore intregi la biblioteca, in timp ce colegii mei "bateau mingea pe maidan". Nici eu nu citeam, nici ei nu bateau mingea atat de mult.

* Minciuna despre cartile citite (de fapt, necitite) este o adevarata virtute a intelectualului. Este una din strategiile lui de supravietuire.

* Imi aprindeam tigara si priveam, de la inaltimea etajului cinci, orasul adormit. Ce stiti voi, sarmanilor? Dormiti, in timp ce, de undeva, de sus, cineva va vegheaza. Priveam la geamurile blocului din fata si ma intrebam: "Oare cate patimi sunt dincolo de geamurile astea intunecate? Cate existente nestiute de nimeni? Cate zbateri inutile?" Linistea noptii ma impingea la contemplatie, aerul rece imi dadea un sentiment tonic. (Nu stiu ce e un sentiment tonic, dar am vazut ca expresia se foloseste.) Ma simteam un mic dumnezeu ce tuteleaza de la inaltimea etajului cinci existentele mizere si inconstiente. Nu m-am gandit niciodata ca, prin forta imprejurarilor, fiind la etajul cinci, mai existau si oameni si deasupra mea. Ca eu insumi, contemplandu-i pe ceilalti, inconstienti, puteam sa fiu contemplat, la randu-mi, de unul de la etajele superioare. Dar asta nu conteaza. Principalul e, precum spuneam ca spunea Hogan: "sa-ti faci rugaciunile, sa-ti iei vitaminele si sa crezi in tine." Iar cand crezi in tine, nu mai exista nici un alt tip la etajele superioare.

* Astazi as fi fost un Patapevici care isi asezoneaza discursurile, in mod firesc, numai cu astfel de cuvinte destepte; care nu vede nimic extraordinar in folosirea uzuala, de exemplu, a unui cuvant ca "pululatie".

* Orizontul meu cultural s-a largit - mi-l si inchipui cum se largeste, ca gulerul unui tricou vechi si spalat de foarte multe ori.

* Dupa ce epuizam toate versurile patronului nostru spiritual, Soare se ridica in picioare, ridica si sticla asemeni unui drapel si, patruns de insemnatatea zilei respective, care, de altfel, tocmai se incheia, rostea darz: "Sa mergem la mormantul lui Nichita!". Eu, comod cum sunt, facem mofturi. Bazil se inflacara dintr-o data si-mi spunea:"Nu esti demn de Nichita!". Eu acuzam o durere groaznica de cap sau de burta, iar ei nu mai stateau la discutie si o porneau, calauziti de-un ideal, pe jos, catre Bellu. Pana la Bellu, cautau, pe strazile mai laturalnice, cantecele "lui Nichita", cadeau si spargeau sticlele pe care le aveau in buzunarele paltoanelor si sugeau apoi stofa, in incercarea de a slava ce se mai putea salva), se pisau la artezienele de la Victoria Socialismului (gest de care erau mandri, considerandu-l de maxima dizidenta) si, ajunsi in cimitir, erau fugariti de caini. In cele din urma, lasau o sticla pe mormant, "Pentru Nichita, saracu'!", si se introceau spre dimineata cu sentimentul datoriei implinite.

* Daca in viata de zi cu zi foloseam frecvent clasicele "pizda ma-sii" sau "ce pula mea!", in atmosfera elevata a discutiilor din cadrul clubului un cuvant cum e "cur" ar fi fost cu totul inoportun. Oamenii de cultura trebuie sa se exprime ingrijit. Sau, altfel spus, "nu e frumos sa vorbesti urat".

* Doru era un tip inalt si foarte slab, motiv pentru care si-a atras inca din prima zi de facultate porecla Avortonu'. (Eram studenti la Filologie si dadeam porecle culte!). Doru asta ne-a zis, nici mai mult nici mai putin, ca cel mai nefericit moment din viata lui a fost atunci cand s-a nascut. Au urmat proteste unanime: "Hai, ba, lasa-ne cu chestii de-astea. Nu vezi? Oamenii astia au avut probleme serioase, de viata si de moarte, si tu vii cu mofturi literare? Ne place si noua Sorescu cu 'M-am imbolnavit de moarte, intr-o zi, cand m-am nascut', dar aici nu umblam cu texte de-astea. Viata - nu vezi? - e mai dura decat literatura!" Tipul nu s-a lasat intimidat. Cel mai nefericit moment din viata lui a fost, intr-adevar, cand s-a nascut, pt ca are o chestie congenitala la inima.