* * *
* [...] eu ma uitam la doamna aceea care, singura in tot bazinul si cufundata in apa pana la brau, il privea fix pe tanarul instructor imbracat in trening care-i dadea lectii de inot. Ascultandu-i comenzile, doamna se tinea cu manile de marginea bazinului, inspirand si expirand din adanc. Facea totul cu seriozitate si cu mult zel, lasand impresia ca din adancul apelor ar fi razbit glasul unei vechi locomotive cu aburi (acel sunet idilic, astazi uitat, despre care pentru cei ce nu l-au cunoscut, nu mai poate fi descris decat ca suflarea unei doamne in varsta inspirand si expirand zgomotos la marginea unui bazin de inot).
* Daca de la aparitia primului om pe pamant, planetei noastre i-a fost dat sa vada circa optzeci de miliarde de oameni, e greu de presupus ca fiecare individ a avut repertoriul sau de gesturi. Din punct de vedere aritmetic e de neconceput. Nu incape nici o indoiala ca pe lume sunt infinit mai putine gesturi decat indivizi. Aceasta constatare ne face sa ajungem la o concluzie de-a dreptul socanta: gestul e mai individual decat individul. Am putea spune asta sub forma unei zicale: multi oameni, putine gesturi.
* De la o vreme, in afara faptului ca nu se mai omoara sa fie frumosi cand apar printre semenii lor, oamenii nu mai incearca macar sa-si ascunda uratenia!
Si continua sa mediteze: intr-o zi, cand asaltul urateniei va deveni insuportabil, va cumpara dintr-o florarie un fir de nu-ma-uita - o tija subtire si fragila, cu o floricica albastra, miniaturala, in varf; va iesi cu ea pe strada, tinand-o aproape de fata ei, cu privirea tintuita cu incrancenare pe acest firicel, ca sa nu mai vada nimic altceva decat acest frumos punct albastru - ultima imagine pe care vrea s-o pastreze dintr-o lume care a incetat s-o mai iubeasca. Va cutreiera asa strazile Parisului, oamenii vor incepe curand s-o cunoasca, pustii vor alerga in urma ei, o vor batjocori, aruncand dupa ea cu tot felul de obiecte si tot Parisul ii va spune nebuna cu floarea de nu-ma-uita.
* Iata poemul german cel mai celebru al tuturor timpurilor, pe care toti copiii germani trebuie sa-l invete pe dinafara:
Pe culmi
Stapana-i linistea
Din toate crestele copacilor
Nu simti
Nici o rasuflare;
Pasarile padurii au amutit
Dar, stai, curand
Te vei odihni si tu.
Ideea poemului e cat se poate de simpla: padurea-i adormita, curand vei adormi si tu. Vocatia poeziei nu e aceea de a ne uimi cu o idee surprinzatoare, ci de a face ca un moment al fiintei sa ramana de neuitat si demn de o nostalgie insuportabla.
In traducere, totul se pierde, frumusetea poemului o veti sesiza insa citind originalul:
Über allen Gipfeln
Ist Ruh,
In allen Wipfeln
Spürest du
Kaum einen Hauch.
Die Vögelein schweigen im Walde,
Warte nur, balde
Ruhest du auch.
* Imagineaza-ti ca ai fi trait intr-o lume unde nu exista oglinzi. Ai fi visat despre chipul tau si ti l-ai fi reprezentat ca pe o rasfrangere exterioara a ceea ce se afla in launtrul tau. Pe urma, cand ai fi avut patruzeci de ani, cineva ti-ar fi pus in fata o oglinda. Imagineaza-ti spaima care te-ar fi cuprins vazand in fata ta un chip strain, absolut strain! Atunci ai fi inteles, cu claritate, ceea ce nu esti in stare sa intelegi acum: chipul tau nu esti tu.
* Paul conducea, in timp ce Agnes urmarea forfota nepotolita a vehiculelor, clipitul luminilor, toata zadarnicia nelinistii permanente a noptii marelui oras ce nu cunoaste odihna. Si din nou o cuprinse acea ciudata si puternica senzatie care o incerca din ce in ce mai des: ce are ea comun cu aceste creaturi pe doua picioare, cu capul pe umeri, cu gura in fata? Nimic.[...]Era o senzatie bizara, i se impotrivea, stiind ca e absurda si imorala, dar pana la urma si-a spus ca omul nu poate da porunci sentimentelor sale: nu putea nici sa se framante cu gandul la razboaiele lor, nici sa se bucure de festivitatile si serbarile lor, fiindca era patrunsa de convingerea ferma ca toate astea nu erau treaba ei.[...]
Nesolidaritatea cu genul uman: asta-i optiunea ei. Un singur lucru ar putea s-o desprinda de ea: o dragoste concreta fata de un om concret. Daca ar iubi pe cineva, cu adevarat, destinul altora ar inceta sa-i mai devina indeferent, intrucat persoana iubita ar depinde de acest destin si ar face parte din el; pe urma, ea n-ar mai putea sa aiba senzatia ca suferintele oamenilor, razboaiele si vacantele lor, nu sunt treaba ei.
* A nu putea sa adormi si a-ti interzice sa te misti: acesta-i patul conjugal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu