14 septembrie 2007

[MILAN KUNDERA] *nemurirea* /doi: nemurirea

* * *


* Nemurirea. Goethe nu se teme de acest cuvant. In cartea sa Din viata mea, purtand celebrul subtitlu Dichtung und Wahrheit, Poezie si Adevar, vorbeste despre o cortina pe care o contempla cu nesat in noul teatru din Leipzig, cand avea nouasprezece ani. Pe fondul cortinei era sugerat (il citez pe Goethe) der Tempel des Ruhmes, Templul Gloriei, si in jurul lui erau infatisati marii dramaturgi ai tuturor timpurilor. In mijocul lor, fara a le acorda vreo atentie, inainta "un barbat intr-o haina usoara, indreptandu-se direct spre acest templu; era vazut din spate si nu se distingea pe el nimic deosebit. Acesta trebuia sa fie Shakespeare care, neavand predecesori si nepasandu-i de marile modele, mergea pe cont propriu in intampinarea nemuririi".

* Fireste, in privinta nemuririi oamenii nu sunt egali. Se cuvine sa deosebim mica nemurire, amintirea omului in mintile celor care l-au cunoscut [...] de marea nemurire, insemnand amintirea unui om in mintile acelora care nu l-au cunoscut personal. Exista cai in viata care-l pun pe om de la bun inceput fata in fata cu o asemenea nemurire, ce-i drept, nesigura, ba chiar improbabila, dar incontestabil posibila: acestea sunt caile artistilor si ale barbatilor de stat.

* [...]moartea si nemurirea alcatuiesc un cuplu inseparabil, mai frumos decat Marx si Engels, decat Romeo si Julieta, mai frumos decat Laurel si Hardy.

* Insotit de umbrele agitate ale fotografilor, condus de aghiotantul lui Napoleon, Goethe urca treptele largi ale scarii principale, apoi, pe o alta scara si alte culoare, se indreapta spre o sala mare, in fundul careia Napoleon, asezat la o masa rotunda, isi ia micul dejun. In jurul lui se foiesc barbati in uniforma care-i prezinta tot felul de rapoarte, si el le raspunde cu gura plina, fara a inceta sa-si mestece dumicatul. Abia peste cateva minute aghiotantul se incumeta sa-i faca semn aratand catre Goethe, care sta neclintit ceva mai incolo. Napoleon isi ridica privirea, il cerceteaza si in acest timp isi strecoara mana dreapta sub vesta, astfel incat palma sa-i atinga ultima coasta din stanga. E un gest care obisnuieste sa-l faca ori de cate ori e inconjurat de fotografi. (Candva il facea fiindca suferea de dureri stomacale, cu timpul insa, incepuse sa-i placa si recurgea la el cand in preajma lui se aflau fotografii). Inghite repede dumicatul (caci nu e bine sa fii fotografiat atunci cand mestecatul iti schimonoseste fata, stiuta fiind rautatea cu care gazetele se omoara sa publice, cu predilectie, tocmai acest gen de portrete!) si rosteste cu voce tare ca sa fie auzit de toti: "Voila un homme!" Iata un barbat!

* Intr-o scrisoare (1809), Bettina ii scrie: "Vointa mea ferma e sa te iubesc pe vecie." Cititi cu atentie aceasta fraza, aparent banala. Mult mai important decat cuvantul "iubesc" sunt cuvintele "vecie" si "vointa". [...] Intre ei nu era vorba de dragoste, ci de nemurire.

* Trebuie inteles cadranul vietii.
Pana la o anumita clipa moartea noastra e pentru noi ceva foarte indepartat ca sa ne ocupam de ea. E nevazuta si, deopotriva, invizibila. Asta-i prima faza, cea mai fericita, a vietii.
Apoi, pe neasteptate, incepem sa vedem moartea in fata noastra si nu mai putem s-o indepartam din mintea noastra si din campul nostru vizual. E cu noi. Si fiindca nemurirea e lipita de moarte ca Hardy de Laurel, se poate spune ca nemurirea e si ea lipita de noi. Abia am descoperit prezenta ei si, gata, incepem sa ne ingrijim de ea cu febrilitate. Ii comandam un smoking, ii cumparam o cravata de teama ca nu cumva hainele si cravata sa fie alese de altii, prost alese.[...]
Dupa aceasta a doua faza a vietii, cand omul nu-si poate lua ochii de pe moarte, vine o a treia faza, cea mai scurta si cea mai trainica, despre care se stiu putine lucruri si despre care nu se vorbeste. Puterile incep sa-l lase si omul e cuprins de o oboseala dezarmanta. Oboseala: punte a tacerii ce duce de pe tarmul vietii spre tarmul mortii. Moartea e atat de aproape incat privelistea ei a devenit plictisitoare. A devenit din nou invizibila si nevazuta: nevazuta precum nevazute sunt obiectele prea familiare, prea cunoscute. Omul obosit se uita pe fereastra si contempla coroanele arborilor ale caror nume le rosteste mental: castanul, plopul, artarul. Si numele acestea sunt frumoase ca insasi fiinta. Plopul e inalt si aduce cu un atlet ce-si ridica bratul spre cer. Sau aduce cu o uriasa flacara pietrificata. Nemurirea este o iluzie derizorie, ridicola, un cuvant gaunos, o suflare de vant urmarita cu o plasa de prins fluturi, daca il comparam cu frumusetea plopului pe care obositul om imbatranit il priveste de la fereastra. Nemurirea nu-l mai intereseaza catusi de putin pe obositul om imbatranit.

* [...]in timp ce Beethoven e un razvratit inaintand cu palaria trasa adanc pe frunte si cu mainile la spate, Goethe e un barbat servil facand plecaciuni umilitoare la marginea unei alei.

* "Afla, draga Johann", spuse Hemingway, "ca si eu sunt vesnic acuzat. Dumnealor, in loc sa-mi citeasca cartile, scriu carti despre mine. Dupa spusele lor, nu mi-am iubit sotiile. Nu m-am ocupat destul de educatia fiului meu. I-am mutat falcile unui critic. Am mintit. N-am fost sincer. Am fost orgolios. Am fost macho. M-am falit cu doua sute treizeci de rani de razboi, cand, de fapt, n-am avut decat doua sute sase. Am fost onanist. M-am purtat urat cu mama mea..."
"Ce sa-i faci, asa-i nemurirea", interveni Goethe. "Nemurirea e un proces etern."
"Daca-i un proces etern, ar trebui sa existe un judecator ca lumea! Nu o invatatoare incuiata, de scoala primara, cu o nuia in mana."
"Nuiaua in mana unei invatatoare limitate, asta-i procesul etern. Ti-ai inchipuit, poate, altceva, draga Ernest?"
"Eu nu mi-am inchipuit nimic. Speram doar ca dupa moarte voi trai un pic mai linistit."
"Dumneata ai facut totul ca sa devii nemuritor.
"Aiurea. Am scris carti si-atata tot."
"Intocmai!" rase Goethe cu pofta.
"Ca sunt cartile mele nemuritoare, ma rog, n-am nimic impotriva. Le-am scris in asa fel incat nimeni sa nu poata scoata din ele un cuvant. Am facut totul ca sa poata rezista tuturor intamplarilor. Dar ca om, ca Ernest Hemingway, nu dau doi bani pe nemurire!"

Niciun comentariu: