sound of silence. interviu cu Mihnea Blidariu

Aveam 12 ani. Am citit o carte, atunci. Se vorbea acolo de al treilea război mondial, de potop, de încleștări în univers. De cataclisme și de bombe. De ucideri în masă. De disperare, de deznădejde, de oameni care aleargă din calea inevitabilului. Cineva prevestea că toate astea urmau să vina într-un timp foarte scurt.

Aveam 12 ani când m-am gândit, pentru prima oară, la sfârșitul lumii. La moartea noastră, a umanității. La moartea mea. Asta m-a speriat cel mai tare.

Cineva din casă cumpărase o casetă cu Simon&Garfunkel.
Aveam 12 ani, ascultam Simon&Garfunkel și mă gândeam la moarte. Plângeam a disperare și deznădejde.

* * *

După o reprezentație, cel mai trist e să nu vorbească nimeni despre ce-a văzut.

* * *

E noapte. Plouă. Șoseaua e plină. În oraș, toată lumea a ieșit din locuințele proprii și a luat cu asalt șoselele, în mașini sau pe jos. Lumea gonește, oamenii se împing, se calcă în picioare și trec mai departe fără să se uite în spate. Se circulă în aceeași direcție pe ambele benzi. Nimeni nu mai intră. Se gonește, în disperare, înspre ieșirea din oraș. Aleargă afară din oraș, aleargă de moarte. Dar moartea e deja peste tot. Iluzia libertății și speranța salvării îi țin în mișcare. Plouă torențial, e noapte, e vuiet și tânguială amară.

Pe străzi, animale. Printre oameni, animale care pândesc și atacă prada. De parbrizul mașinii în care mă aflu se lipește un fel de barză cu pene colorate care lovește cu violență cu ciocul în geam. Ca o jucărie stricată. Animalele au inundat străzile cu pene și țipete. Oamenii au inundat străzile cu frică și bocete. În spatele mașinii, un camion încărcat cu alte bestii. Sunt ființe pe care nu le-am văzut niciodată. Sunt ființe care nu mai trăiesc de mult. Sunt dinozauri, sunt păsări, sunt reptile. Au dinți imenși. Frica și panica e tot mai mare.

Gonim pe străzi, ca bezmeticii. În fața mașinii, un individ a renunțat. S-a oprit în stradă și privește în gol, cu umerii căzuți și fața tumefiată. O frână bruscă și îl evităm la milimetru. Mă uit în spate. Una din bestiile din camion îl înhață de cap. Alta îl apucă de picioare. Bestiile îl rup în două. Tragem mașina, ne adăpostim între copaci, undeva. Adormim osteniți, epuizați, cu frica zvâcnindu-ne în piept. Ultimele secunde din lume ni se scurg printre pleoape.

Dimineața, însă, ne trezim. Pornim înspre șosea, cu inima strânsă. Nu e nimeni. Nu mai e nimeni. Șoseaua e udă, frunzele sunt ude. E ud și luminos. Lăsăm mașina și o pornim pe jos. Călcăm în bălți în care se oglindește cerul. E pustiu. Nici eu, nici amicul meu nu scoatem un sunet. Nici eu, nici amicul meu nu ne privim in ochi.

Suntem singuri și e o liniște de mormânt.

* * *

Mamă. Ești bine? Am visat aiurea... prostii... Sfârșitul lumii.. de-astea. Mâine mă-ntorc acasă. Am grijă, o să am.

* * *

Sfârșitul lumii a luat cele mai înspăimântătoare forme. Valuri imense, potop, îngheț, incendiu. Toate nenorocirile naturii, peste noi. Toate însoțite de disperare, țipete, deznădejde și o frică adâncă, mai puternică decât rațiunea sau orice impuls optimist. M-am gândit: dacă e s-o mierlim toți deodată, nu se poate decât într-un singur fel. Terifiant.

Și-apoi am dat de Playlist. O carte despre sfârșitul lumii: un meteorit care lovește pământul și... gata.

Cartea lui Mihnea Blidariu, Mihnea de la Luna Amară, Mihnea, autor a două volume de poezie, Mihnea, literarul, e cu cântec. Un sfârșit al lumii cântat în forță, 19 piese pentru 19 povești, ai căror protagoniști suntem chiar noi. Societatea.

Un meteorit care lovește pământul VS. omoruri în plină stradă, împușcături la semafor, violuri, învieri în direct, politicieni murdari, vedete de mahala, crime, crime, mizerie umană. Care-i adevărata apocalipsă pe care o prevestești, Mihnea?

Adevărata apocalipsa a început de multă vreme și românii înaintează în ea cu mare frenezie și ignoranță, suflând în vuvuzele și chiuind pe manele. Adevărata apocalipsă este moartea iubirii, sfârșitul bunătății umane și instaurarea unui regim social obsedat de tinerețea veșnică, sex, bani și individualism extrem.

Faci referire la foarte multe personaje reale aparținătoare societății românești de azi. Atitudinea ta față de ele e cel putin dezaprobatoare. Pe unii ni-i expui nud, iar pe alții chiar îi fugărești  în șuturi. Merită să ne batem capul vorbind încontinuu despre exemplele negative?

Da, merită. 45 de ani totul ni s-a prezentat în roz: supra-producție, supra-individ, supra-sistem, fericire maximă, tovarăși, în zbor spre viitor! Și totul era o minciună oribilă. Apoi, încă 20 de ani am fost amețiți și mințiți de promisiuni, viziuni, planuri, specialiști, foști securiști, hoți, corupți și așa mai departe. Cu toții ziceau că va fi bine, că este bine, sau chiar că a fost bine. Într-un asemenea fals pozitivism demagogic, mă scuzați dacă aleg să caut negativele adevăruri…

Greață, ură, umanitate, înviere, dragoste. Ultimul track al romanului tău, On the turning away, e povestea resemnării, a acceptării înfrângerii. Monstrul a fost învins de dragoste. Asta e? E așa de simplu? Iubirea e singurul lucru care ne face oameni?

Da, iubirea e singurul lucru care ne face oameni. “Unde dragoste nu e, nimic nu e”, nu am spus-o eu, a spus-o Marin Preda, un geniu, pentru mine. Fără iubire, oamenii pot fie să redevină animale, fie să devină mașini.

Mă întreb, oare, unde se grăbesc toți românii? Răspuns: se grăbesc să trăiască. Tu unde te grăbești

Eu nu mă grăbesc nicăieri. Mai ales că sunt înconjurat de ardeleni și, se stie – ăștia chiar nu se grăbesc nicăieri…

Am obosit extrem de tare. Sunt aproape de limită și, odată cu mine, acea minoritate care are posibilitatea de a face ceva, de la revoluție la grevă și de la carte la festival. Și când ajungi la limită… ce se întâmplă? Ai variante: renunți (te sinucizi/pleci/te blazezi/devi invizibil social) sau o iei de la capăt (carte/muzică/festival/revoluție/grevă/luptă). Sau ai tu alta mai bună?

Da, clar: să explodezi. De ce să renunți? De ce să o iei de la capăt? Ai dus lucrurile până la un punct, vezi că rezultatul nu apare, atunci explodează! Sari în sus, urlă, lovește, dinamiteaza, du totul cu un nivel mai sus. Pentru mine limita e locul unde totul poate începe, nu unde se termină…

Toată lumea știe că binili învinge. Depinde de pe care parte a binelui privești.

Să mor dacă am înțeles ce ai vrut să spui cu asta! Există mai multe părți ale binelui?...

Da! Nu…?

* * *

Am 25 de ani și pot să spun acum că cel mai înspăimântător sfârșit e acela în liniște. În resemnare. Cu capul plecat. Nicio reacție. Nicio intenție. Nicio emoție. Ce sfârșit mai tragic decât acesta poate avea umanitatea?

Ușile se închid, nimeni nu mai salută. În teatru, nu e nimeni. Nici spectatori, nici actori, nici tehnicieni, nici măcar scaunele sau scena. Cortina – dispărută. Teatrul e un schelet gol sprijinit pe o scoarță mută. Nu găsesc nicio privire în care să mă sprijin, sunt toate fixate în pământ, obosite. Oamenii se smulg din îmbrățișări și nu-și dau nicio explicație. Se părăsesc și nu-și dau nicio explicație. Trăiesc fără nevoi, fără explicații.

Ăsta e sfârșitul lumii. O simfonia mută a înstrăinării.


Mihnea! Se poate fără muzică?

Niciodată.

publicat în LeCtura #3